Vaca priponită de linia de-naltă e o anomalie. Şi ce? Parcă e singura?
Da! Da’ e periculos, biata vită poate fi electrocutată!
Aiuirea, stă acolo ca într-un ţarc, lanţul e lung, iarbă destulă, trebuie gândit pozitiv, ce dracu’!
Sigur trebuie gândit pozitiv?
Motivaţia negaţiei e surpriza, surpriza aia ca o spaimă de care nu ne putem debarasa, n-am învăţat să ne debarasăm.
Şi atunci de unde positivism?
Malurile Amaradiei sunt pline de maci, toată lunca de la vale e plină de maci, culmea Cornăţălului e plină de maci, grâul are culoarea ciudată a covoarelor orientale, sigur, roşul macilor domină. bătrâna ar zice: “Bine, mai fată, Mărioară, de unde necuratu’ or fi ieşit macii ăştia pe la noi că oricât mă gândesc nu-mi aduc aminte să-i fi văzut vreodată?”
Chiar!
Emil, cu o ţuică-două în plus, probabil, promite o găleată de peste: “Gem apele de peşte; „pe cuvântul meu şi dacă nu mă credeţi aduc eu o găleată plină, o ora-două şi s-a făcut!”
Două fâţe amărâte că nici mârtanul nu se uită la ele şi cam atât.
“Iar au dat ăştia cu otravă, ‘tu-le aşa şi pe dincolo, că nu pot să înjur că mă aude doamna-nvăţătoare…”
Mătuşa-mea, vezi bine!
Emil justifică eşecul
Al cui?
Ce contează al cui? Omul încearcă, intenţia contează chiar dacă şi iadul e pavat…. şi aşa mai departe.
Intenţia blochează anormalul şi situaţiile imediate au în ele o remarcabilă cantitate de anormal, nu?
Ştiu eu?
Amaradia îşi ţine malurile la distanţă, vara e scurtă şi apele năvălesc cu furie uneori indescriptibilă, macii s-au aşezat temporar, evident, oricum au viaţă scurtă, ce mă intrigă cel mai mult este constanţa previzibilului; se pare că ştim foarte bine câte şanse are vaca să fie electrocutată, de ce înfloresc macii pe de-a rândul şi poate şi de ce stăm încă în suspensia căutărilor pe care le suspectăm…că ce altceva ştim să facem mai bine decât să ne îndoim: cum aşa?
Abstractizez ca de obicei şi nu sunt sigură că nu pierd firul, apar confuză şi probabil dezordonată, mi-ar plăcea să zic absconsă, dar e pretenţios şi mai ales inexact.
Nu sunt!
Ştiu exact ce vreau să spun.
Mă uimeşte insistenţa cu care răsfoim paginile cunoaşterii şi, mai ales, cât de insistent rătăcim pe cărările confuziei, învăţăm greu, recapitulăm selectiv şi aruncăm la coş fără alegere, aşa, pur şi simplu!
E vară!
Amaradia e o apă ca oricare alta şi Emil n-are niciun motiv să se înfurie, e cald şi apele sunt joase, ce zic, un părău* acolo, un amărât de “creek”, de unde peşte – şi cu şi fără otravă el tot nu există – şi Emil ştie asta ca şi mine ca şi toată lumea.
Dar e un joc!
De aia nu ştiu de ce trebuie să fiu atât de serioasă, de ce teoretizez aproape nevrotic atunci când ar trebui să mă bucur de superficialitatea anotimpului uşor când soarele arde, apele abia se târăsc, cerul are adâncimea Marianelor, macii sângerează sub plăcerea privirilor admirative, peştii o şterg undeva de unde numai ei ştiu să vină înapoi şi Emil îşi caută copilăria cu candoarea sigur ranforsată de una-două ţuici în plus.
Aşa mai merge!
Să zicem că merge!
Ar trebui să calc mai des înapoi, pentru că ce altceva este această incursiune într-un anotimp pe care îl ştiu păstrat într-o lume de care m-am depărtat vrând-nevrând?
Aş!
E vara, e cald, lumea se schimbă în bine, în rău, se consumă în întrebări, trăieşte şi în ultima instanţa leagă vaca de stâlpul de înaltă şi gata.
* părău -oltenism (pentru pârâu)
