Fiecare avem ceva din Julieta. Ultimul Almodovar.

Julieta. E o femeie coaptă și frumoasă, așa cum îi ies de minune lui Almodovar (Manuela, în Totul despre mama mea, 1999, sau Raimonda, în Volver, 2005). Aruncă ceva la coș, un plic, își face curat în viață, e pe punctul să plece în altă țară, cu un bărbat de aceeași vîrstă, care se uită la ea cu ochii unui cîine, fericit, credincios și deja resemnat orice-ar fi. Pentru că Julieta îl anunță, o zi-două mai tîrziu, că și-a desfăcut bagajele, nu mai pleacă.
Ce-mi place la Almodovar este cum înșiruie el de fapt, pe nesimțite, aceleași paradigme, aceeași configurație, pe mai multe generații de femei (în Volver e același dispoztiv): mama Julietei, Julieta, fiică-sa, au ele un cordon ombilical de netăiat, doar al femeilor (doar al lui Almodovar). Dar Almodovar le pune pe o ață similară și repetitivă a destinelor cumva într-o doară, pentru că împletitura din prim plan îți deturnează atenția de la similitudinile astea macro, prin lovituri mai mici sau mai mari de teatru, prin surprize în storytelling, depănate pe repede, concentrat, sau rememorate în detaliu, dilatat. Înțelegem repede că fiica a rupt legătura cu maică-sa și că asta e, pentru mamă, Julieta, o traumă. Sigur că sunt niște secrete familiale de descîlcit. Almodovar jubilează să tragă profit de tensiune prin construirea unor micronarațiuni retrospective în povestea mai mare, care avansează în legea ei larg narativă cu cuiburile astea de vâsc agățate de tramă. Flashback. Julieta rememorează cum l-a cunoscut, într-un tren, pe tatăl fiicei dispărute din viața ei. Singură în compartiment, e acostată de un individ necunoscut și mai în vârstă. Are privirea hăituită a unui bărbat care, din moment ce-și permite să abordeze frust o femeie mai tânără, înseamnă că nu mai are nimic de pierdut. Nici măcar faptul că ea s-ar simți agresată și chiar pleacă pe loc să se refugieze în vagonul restaurant. Ah, deci nu e el, tatăl. Aici Almodovar își face plăcere sieși, își pune adică semnătura lui fetiș, cea de realism magico-naiv, în scena cerbului pe care Julieta și un bărbat mai tînăr din vagonul restaurant îl zăresc în aceeași clipă pe fereastră, cum aleargă paralel și prea aproape de goana trenului. E clipa când știi cine va fi tatăl (mitologia filmică a trenului ca decor pentru pasiune și moarte, eros și tanathos, în registre diferite, trecând prin Hitchcock, Ingmar Bergman, etc este inepuizabilă). Mai apoi trenul se oprește pentru zece minute, unii călători ies în zăpadă, să se dezmorțească. Când repornește, trenul ia viteză dar frînează brusc, urgent, periculos. Ce era pe linii? Cerbul cel splendid, inconștient, impetuos? Julieta se întoarce în compartimentul ei și nu-l mai găsește pe bărbatul mai în vîrstă, cu privirea neostoită, a cărui destăinuire o refuzase cu cîteva clipe mai devreme.
Pentru ultimul său film, Julieta, prezentat în competiție la Festivalul de la Cannes 2016, Almodovar pleacă de la cîteva nuvele ale scriitoarei canadiene, premiată cu Nobel, Alice Munro dar le scutură bine și nu reține decît ceea ce-l va ajuta să exceleze în portretele de femei. Personajele lui Almodovar au contururi cumva de plastilină (ca în desenele animate), n-au goluri metafizice de partitură, ceea ce le mișcă și le face să interacționeze este mecanica impecabilă a zvîcnirilor dramatice ale vieții. De unde și impresia de povești-fabule, de unde sentimentul de caricatură suavă, cu o tușă de realism magic. Arta lui Almodovar e toată în energia cu care se privesc și mai ales își vorbesc două femei. Poveștile de iubire între bărbați și femei par, la Almodovar, materia primă pentru altceva, captarea acelui fluid misterios și vital, care trece, subtil, din generație în generație, un fel de solidaritate care prezidă destinele femeilor, o complicitate melancolică, absolută, dincolo de alianțe periculoase, dincolo de trădări aprige.
Pentru că, frumoase, facem cărare prin timp, la început inconștient, mai apoi cu panica lucidă că vor veni alte femei, să se pîrguie, mai lent decît noi, lîngă bărbații noștri, avem fiecare ceva din Julieta.