Ceea ce vine pe piaţa ideilor dinspre neuroştiinţe este realmente fabulos şi extrem de provocator. Nu doar în sine, pentru disciplinele „titulare” – ci şi pentru multe alte domenii ale cunoaşterii, nu în ultimul rînd, pentru etică, pentru politică şi pentru religie.
A propos de neuroştiinţe, iată un profil cu adevărat impresionant. (sursa: www.humanitas.ro ) Aşadar:
„ANTONIO DAMASIO este profesor universitar; deţine titlul de Profesor David Dornsife în neuroştiinţe, neurologie şi psihologie la Universitatea din California de Sud, unde conduce Brain and Creativity Institute. A scris numeroase articole ştiinţifice şi a primit multe premii, între care Premiul Príncipe de Asturias pentru ştiinţă şi tehnologie, Premiul J.-L. Signoret pentru neuropsihologie, Premiul Honda şi Premiul Pessoa. Este membru al Institutului de Medicină de pe lângă Academia Naţională de Ştiinţe şi al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe. A publicat lucrări de mare răsunet internaţional, între care Descartes’ Error (trad. rom. Eroarea lui Descartes, Humanitas, Bucureşti, 2004), The Feeling of What Happens, Looking for Spinoza (trad. rom. În căutarea lui Spinoza, Humanitas, Bucureşti, 2010) şi Self Comes to Mind (Sinele. Construirea creierului conştient, Humanitas, Bucureşti, 2016), traduse în peste 30 de limbi şi folosite ca manuale în universităţile de pe tot globul.”
Sînt, cred că este onest să spun aceasta, un cititor curios, dar departe de a fi specialist în problemele pe care le pro-pune acest tip de literatură – cea care vine dinspre neuroştiinţe. Dar, curios fiind, sînt mare amator de texte de acest gen – o direcţie care, fără să fie temporal venerabilă, oferă, poate chiar în progresie geometrică, cercetări, rezultate, unghiuri noi, întrebări – toate, foarte spectaculoase. Între altele, apreciez enorm ceea ce îmi oferă (şi ne oferă) mintea iscoditoare a lui Antonio Damasio. Şi între lucrurile pe care le apreciez în mod aparte este şi insistenţa cu care, în textele sale, Damasio pune întrebările. Apreciez şi cum formulează întrebările, dar, deopotrivă, şi faptul că sînt aşa de multe. Fiindcă, de mult timp sînt convins de asta, adeseori e mai important să ne punem întrebări decît să vînăm cu orice preţ să obţinem nişte răspunsuri.
Sinele. Construirea creierului conştient vine cu un pachet de anvergura celui sugerat în notaţiile de mai sus – ipoteza pe care lucrează este, pentru multe alte discipline, foarte provocatoare. Argumentele cu care Antonio Damasio lucrează această ipoteză sînt, multe, neobişnuite. Impactul pe care îl poate avea o teorie precum cea dezvoltată în această carte de către profesorul Damasio poate fi mare – în eventualitatea în care cercetările de top se vor resorbi în cîmpuri mai largi, după ce ele vor fi rulate, inclusiv pentru a fi, aşa cum ar fi spus K.R. Popper, „coroborate”, în lumea specialiştilor.
„Cărţile trebuie scrise cu un motiv, iar cea de faţă a fost scrisă pentru a lua ceva de la capăt. Studiez mintea şi creierul uman de peste treizeci de ani şi am scris anterior despre conştiinţă în articole ştiinţifice şi cărţi. Dar perspectiva mea asupra problemei a ajuns să mă nemulţumească; reflectând asupra rezultatelor relevante ale cercetărilor, vechi şi noi, mi-a schimbat punctul de vedere mai ales în două privinţe: originea şi natura sentimentelor şi mecanismele din spatele construirii sinelui. Această carte încearcă să discute punctele de vedere actuale. În egală măsură, cartea se ocupă şi de ceea ce nu ştim încă, dar am dori să ştim.“ , spune Antonia Damasio, despre demersul său, despre această carte şi, în genere, despre vocaţia sa, dar şi despre pasiunea sa de a studia acest teritoriu, încă o dată, extreme de ofertant.
Într-un interviu amplu pe care l-am publicat, în urmă cu cîteva luni, cu unul dintre cei mai pasionali şi mai convigători „avocaţi” ai acestei literaturi, Vlad Zografi menţiona, între altele, că
„E o trecere de accent de la psihologie – care, să spunem, s-ar învecina cu ştiinţele umaniste şi care îţi oferă descrieri calitative, îţi oferă de multe ori metafore, operează cu termeni vagi sau chiar definiţii ambigue – spre neurologie, unde ai de-a face cu nişte circuite neurale, cu neurotransmiţători, şamd. Dinspre o ştiinţă aproximativă, către o matematică aproape, către o ştiinţă exactă. Şi asta devine tulburător.
E tulburător că tu începi să-ţi simţi propriul liber arbitru. În sensul acesta am folosit sintagma – „catastrofal de importantă”! Simţi că spaţiul tău interior este construit în jurul unei libertăţi care ţi se pare absolută. Dar, pe de altă parte, odată cu neuroştiinţele, vezi că eşti rezultatul unor conexiuni. Că lucrurile care se întîmplă în mintea ta, că produsul minţii tale e produsul unor obiecte fizice care fac un joc extrem de subtil, pînă acum nepus în evidenţă, dar care începe să fie scos la iveală de cele mai recente cercetări. Sigur, ce avem acum e numai începutul…
Se spune aşa: creierul e un calculator – şi, într-un sens, aşa şi este! Şi se mai spune: sufletul este programul care rulează pe acel calculator. Un fel de soft. Iar comunitatea ştiinţifică începe să intre, cu aparat matematic, în acest soft. Începe să învestigheze o zonă tulburătoare. Fără să poţi spune, deocamdată, unde vei ajunge…Este însă probabil că ne aflăm la începutul unui proces de redefinire radicală a omului. Acesta este momentul pe care noi îl trăim acum. Şi nimeni nu poate să spună încotro mergem.”
(integral, interviul poate fi găsit şi citit aici: http://www.lapunkt.ro/2016/01/26/stiinta-umanism-si-redefinirea-radicala-a-omului/ )
Pentru cine nu ştie ce bogăţie de idei şi de perspective pun în joc lucrările despre care vorbeşte, în pasajul inserat mai sus, şi Vlad Zografi, cartea lui Antonio Damasio poate fi un bun început. Pentru cine ştie – un foarte serios şi convigător îndemn de a citi şi mai mult în aceste domenii.
