Dacă Old Ideas avea un explicit caracter „testamentar”, ce-ar mai fi de spus despre Popular Problems? Pentru cine-l urmărea îndeaproape, Leonard Cohen lăsa impresia unui aisberg contradictoriu: nu se decisese nici să se topească, nici să-şi continue drumul solitar prin apele reci ale mării.
Rămăsese suspendat între două ţărmuri: pe de o parte, obligaţiile create prin apariţia discului din 2012 îl chemau în lumea largă, a concertelor, a interviurilor, a galelor omagiale. Pe de alta, atracţia maestrului său budist, Roshi, îi reamintea vechi îndatoriri spirituale. La peste 100 ani, filosoful îşi continua (aproape) neabătut programul, iar Cohen continua să-l însoţească în toate activităţile – inclusiv în deplasările departe de mănăstirea din California. Era de toate: şofer, bucătar, companion de meditaţii. Veghea asupra sănătăţii venerabilului personaj şi încerca să-i urmeze exemplul de neobosit explorator al adâncimilor sufleteşti.
Explicaţia febrilităţii de după 2010 trebuie găsită nu doar în problemele financiare, ci şi în sentimentul urgenţei, care-l încerca tot mai des. „La un moment dat, îţi dai seama că n-o să dureze la nesfârşit, că trebuie să iei în calcul şi problemele de sănătate, aşa încât aş dori să închei cât mai multe lucruri” – iată explicaţia bruştelor concentrări, după îndelungatele perioade de retragere şi risipă. Pe fondul devitalizării, al rarefierii evidente, albumele sunt aglutinări energetice punctuale în care combustia muzicală şi ideatică se naşte din mainimicul unei suite de renunţări. Old Ideas şi Popular Problems trebuie ascultate împreună, pentru a avea imaginea robusteţii ivite din supremul efort de revigorare în câteva realizări ce sugereazăà-contre-coeur-ul, dar nu renunţarea, şi nu sfârşitul – aşa cum afirmă adeseori textele.
În timp ce lucra la albumul apărut în 2014,Popular Problems, confesiunile făcute lui Sylvie Simmons arată un artist perfect împăcat cu lumea şi cu sine, conştient că trebuie să trăiascăresponsabil fiecare clipă ce i-a fost dată. Chiar când sunt banale, lucrurile se încarcă de o certă solemnitate, născută din simplitate, modestie reală şi tandră auto-ironie. La optzeci de ani, Cohen îşi permitea să facă exact ceea ce dorea, fără ca joaca de-a sublimul să-i fie subminată de obişnuitele capcane ale vieţii: „Nu ştiu dacă e ceva legat de iminenta plecare sau doar de obişnuinţa de a munci, sau de faptul că sunt foarte puţine lucruri care mă distrag acum. Înaintea turneului, eram foarte ocupat să-mi rezolv dificultăţile economice şi juridice, şi deîndată ce am început spectacolele am revenit la felul de viaţă care mi-e foarte familiar, şi care-mi place, adică să muncesc şi să scriu. Aş vrea să-mi închei lucrurile. Nu mai accept să-mi pierd vremea.”
Această stare de urgenţă calmă presupune şi riscul detaşării accentuate de tot ce a reprezentat creaţia şi întâmplările trecutului. „Unii metafizicieni îmi spun că de fapt timpul s-a prăbuşit. Deşi nu înţeleg mecanismul şi cred că încearcă să mă tragă pe sfoară, simt că lucrurile stau cam aşa” – în această percepţie contradictorie se află sursa vigorii cântecelor târzii ale lui Leonard Cohen. Există o indignare fertilă şi o robusteţe demonstrativă în aproape tot ce a scris şi compus după 2005. Dar refuzul confesiunii – care i-a demoralizat pe toţi cei care i-au luat interviuri sau i-au scris biografiile – este, poate, şi reflexul de lungă derută al negării „imperativului socratic al cunoaşterii de sine”. E vorba, însă, de o strategie pe care întreaga lui creaţie o construieşte cu o precizie rareori întâlnită în cultura populară. Dacă melodiile şi versurile vorbesc despre ceva anume e tocmai despre acel ultim, ireductibil, straniu grăunte de impurităţi şi splendori ce alcătuieşte viaţa.
Kyozan Joshu Sasaky Roshi a murit la sfârşitul lui iulie 2014, iar Popular Problems a avut lansarea oficială două luni mai târziu, în 22 septembrie. Presa a scris despre rolul înţeleptului japonez în răspândirea filosofiei Rinzai Zen în America. S-a vorbit atunci şi despre relaţia specială dintre magistrul Zen şi Leonard Cohen şi despre influenţa venerabilului guru mai ales în crearea volumului de versuriThe Book of Longing, inspirată direct de personalitatea maestrului şi de atmosfera spirituală din Mănăstirea Mount Baldy. A revenit însă în atenţia publică şi un episod mai puţin plăcut. În 1997, la 90 de ani, Roshi a fost acuzat că întreţine relaţii sexuale cu unele dintre învăţăcelele sale. Mai mult, obiceiurile lui de a seduce femeile în aşa-numite „tea meetings” au trecut dincolo de zidurile mănăstirii. Dar nimic din toate acestea nu l-au împiedicat pe Cohen să-i dedice Popular Problems, adeverind în el Învăţătorul şi Însoţitorul.
Viziunea grafică a albumului este şi ea de certă inspiraţie monastică. Fotografiile lui Kezban Özcan îl surprind pe Cohen în poziţia lotus. Succesiunea imaginilor are o logică urmărită cu atenţie. În primele, artistul e îmbrăcat aşa cum îl ştim din majoritatea fotografiilor recente (inclusiv pe copertă, unde accesoriul inedit e doar un baston purtat cu eleganţă): în costum de culoare închisă, cu cămaşă şi cravată asortate. Rând, pe rând, el renunţă la haină, cămaşă, pantaloni, pantofi. E o „denudare” atent regizată, o renunţare voluntară la biografia „mundană”. Există şi o fază de tranziţie, în care artistul pare absorbit de ceea ce vede pe ecranul unui laptop. Patru fotografii sunt dedicate unui straniu balet cu pantofii de culoare neagră, care, într-o poză, se multiplică, devenind din una, două perechi. E sugestia desprinderii de acest pământ şi de regăsirea identităţii într-o altă lume. Într-adevăr, pe ultima pagină îl întâlnim pe Cohen îmbrăcat într-un chimonou, îngenuncheat în poziţie de rugăciune şi privind în jos la obiectele inutile ce-l legau de existenţa anterioară. E un subtil joc alanterioruluişiinteriorului, marcat de ochii închişi, ca într-un refuz plin de delicateţe al trecutului.
Spre deosebire de Old Ideas, unde Cohen îşi plătea datoriile acumulate în timp, reciclând secvenţe şi obsesii mai vechi într-un stil al acceptării senine a realităţii nevrotice, Popular Problems recurge la tehnicile sugestiei şi ocolişului. Melodiile sunt înconjurate de o dulceaţă molatică, de un mister presimţit, dar nicidecum conturat cu claritate. Dincolo de răguşeala vocii, există o alterare a sunetelor muzicale propriu-zise. Ele sunt compensate de miza insistentă pe secţia ritmică, ce sugerează spaţializarea, materialitatea şi profunzimea. Gongul destinului se aude obsedant, bătând cu o plăpândă insistenţă. Uneori, de pildă, în Slow, atinge cotele nerăbdării şi violenţei. Toate acestea vorbesc despre iminenţa păşirii într-un alt univers. Lumea se mişcă prea repede, provocând o dezaxare existenţială, resimţită în mica desincronizare între vocea lui Cohen şi cea de background a lui Charlean Carmon.
Ascultat de la cap la coadă, albumul uimeşte prin accentele exteriorităţii şi prin detaşarea perfect controlată a sentimentelor şi gândurilor. Popular Problems se plasează la antipodul demersurilor anterioare: el ascunde în exact aceeaşi măsură în care dezvăluie. Sufletul, inima, simţirea artistului sunt supuse unui tratament aproape clinic, prin care patetismul atotdominator al creaţiei lui Cohen a fost evacuat aproape în întregime. Acest lucru se datorează, în mare măsură, trecerii în planul al doilea al instrumentului – chitara – prin care baladistul anilor de început virusa universul cu o melancolie de nelecuit şi cu acutele unei disperări ce se substituia oricărui alt fel posibil de a trăi, adică de a respira. Cursivitatea, tranzienţa, curgerea domoală sunt asigurate de vioara moldoveanului Alexandru Bubliţchi (una dintre achiziţiile de marcă ale echipei Cohen), şi de orga suavameninţătoare mânuită de Patrick Leonard, într-unremakeplin de candoare al sonorităţilor din anii ’70.
