Este totuşi foarte surprinzătoare relaţia de prietenie dintre filozofii iluminişti francezi şi contemporana lor, pseudo-iluminista Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-1796). Şi asta nu numai pentru că Ecaterina cea Mare reprezenta însuşi absolutismul monarhic („despotismul atroce în acţiune”, în termenii lui Puşkin), ci şi pentru că Voltaire, Diderot, D’Alembert şi compania detestau genul de privilegii (inclusiv sexuale) pe care ţarína le exercita din plin. Voltaire o numea pe Ecaterina cea Mare (cu care a corespondat timp de cincisprezece ani) „Împărăteasa mea”, spunând că „lumina vine acum de la nord [= de la Sankt-Petersburg]”, iar Diderot traversa în 1773 toată Europa pentru a se ploconi în faţa marii împărătese la curtea ei.
De fapt, Ecaterina a II-a – ajunsă pe tronul Rusiei la treizeci şi trei de ani – s-a comportat toată viaţa ca o „femeie alfa”, imitând tot ce făceau şi făcuseră înaintea ei monarhii şi aristocraţii bărbaţi. Nu întâmplător a fost numită Ecaterina impudica, „Ecaterina cea desfrânată”, „Împărăteasa cu o mie de amanţi”, „devoratoarea de bărbaţi”, „Cleopatra Nordului” etc. Manifestând o sexualitate debordantă, prin patul ei au trecut nenumăraţi iubiţi. Amantul ei oficial, feldmareşalul Grigori Potiomkin, a devenit până la urmă un furnizor al „haremului” de bărbaţi tineri al Ecaterinei. Amanţii suveranei erau de regulă ofiţeri voinici şi virili, recrutaţi de Potiomkin din Garda imperială, fiind „testaţi în prealabil, la cererea împărătesei, de către doamnele de onoare”.
Andrei Oişteanu,”Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură” Polirom, 2016
În paranteză fie spus, scheme erotice similare funcţionau şi la case mai mari. De pildă, la curtea regelui Ludovic al XV-lea (1715-1774), contemporan cu ţarina. Cu toate că marchiza de Pompadour nu a mai întreţinut relaţii sexuale cu Ludovic al XV-lea din 1751, ea a continuat să-şi păstreze influenţa de maîtresse-en-titre a regelui, constituind la Versailles un adevărat „harem” regal. Ea „ştia să organizeze foarte bine plăcerile regelui, prezentându-i fete, femei, mai ales multe virgine”. Ludovic al XV-lea le trata potrivit unui „drept al seniorului”, luându-le în pat „ca să le acorde deseori o singură noapte” (637, pp. 214-215). De fapt, schema fusese statornicită de metresa oficială a predecesorului său, Ludovic al XIV-lea (1643-1715), şi anume de marchiza de Montespan: „Această femeie nu ştie cum să-şi asigure pentru totdeauna favorurile regelui [Soare]: îi aduce în pat virgine drăguţe” (637, pp. 106-108).
Revenind la Ecaterina a II-a, ea îşi amenajase, într-o aripă secretă a palatului de la Ţarskoe Selo, un „Cabinet erotic” decorat tematic, în care experimenta diverse isprăvi sexuale excentrice. În poemul său Don Juan (1818-1823), în cântul al IX-lea, Lordul Byron imaginează chiar un episod sexual desfăşurat între marea împărăteasă şi Don Juan însuşi, la Sankt-Petersburg, în 1790. „Modul său de a-şi satisface poftele [erotice] se aseamănă cu acela al monarhilor de sex bărbătesc contemporani cu ea”, conchide istoricul Philippe Delorme (303, p. 170).
În 1789, Ecaterina cea Mare devine o înverşunată adversară a Revoluţiei Franceze, ceea ce nu mai este surprinzător. Ea scoate bustul lui Voltaire din galeria sa, iar Franţa devine, în termenii ei, „un cuib de bandiţi”. „Emigranţii [= les émigrés] şi preoţii rebeli [din Franţa] sunt bine-veniţi în Rusia, cu condiţia să se lepede de principiile democratice. Ecaterina este pe punctul de a-şi trimite armata să lupte împotriva celei republicane [franceze], când este lovită de un atac de apoplexie, pe 17 noiembrie 1796. Un pamflet pornografic, apărut în limba franceză, susţine că nesătula prinţesă ar fi murit, în realitate, în urma unei acuplări contra naturii cu un armăsar din herghelia sa!” (303, pp. 171-172). În epocă, era un mecanism uzual de denigrare a autorităţilor nobiliare. Unele ziare franceze (cvasiinterzise) o prezentau şi pe Madame du Barry, ultima maîtresse-en-titre a regelui Ludovic al XV-lea, întreţinând relaţii sexuale cu diverse animale domestice (702, p. 49).