Zilele trecute, la o foarte plăcută şi emoţionantă întîlnire pe care am avut-o, profesorul Lucian Boia, după ce am închis reportofonul, mi-a spus, de fapt, mi-a repetat ceea ce şi în cărţile domniei sale, dar şi mie direct, cum şi altora sînt convins, le-a spus: „istoria nu se repetă! Istoria nu se repetă niciodată!”.
Probabil că aşa este. Şi, dacă aceasta o spune domnul profesor Boia, este cu atît mai probabil că aşa stau cu adevîrat lucrurile. Dar aceasta nu exclude posibilitatea – probabilitatea chiar – ca istoria să nu ne mai ofere exemple redutabile – înfiorătoare adică – de aberaţii politice puse în act. În ce mă priveşte, mă tem că istoria este departe de a-şi fi epuitat stocul de aberaţii pe care este în stare să le ofere oamenilor, sub pretextul că vrea să îi salveze.
Punctual, nu mă tem foarte tare – aşa cum o fac mulţi acum – de resurecţia unor forme de aberaţie politică plasate – mai degrabă artificial – la „extrema dreaptă”. Cred, de altfel, cu temei, că diversele forme de alarmism cu privire la renaşterea „fascismelor” sau a „nazismelor” (a propos de plasarea la extrema dreaptă a nazismului – să nu uităm că „nazism” înseamnă „naţional-SOCIALISM”!) sînt (încă?) destul de puţin fundamentate. De altfel, faptul că asemenea acuze – multe dintre ele, formulate în absenţa unor argumente critice – le sunt aduse, în mod programatic aş zice, multora dintre personalităţile cu operă şi cu atitudine publică perfect şi autentic democratice şubrezeşte şi mai mult asemenea ipoteze de lucru, încă o dată, doar alarmiste. În plus, cu privire la nazism, fascism şi în alte direcţii care au apăsate asemenări de familie, lucrurile sînt, demult şi pe bună dreptate, clarificate – moral, mediatic, juridic – în privinţa răului adînc, absolut se poate spune chiar, al acestora. Şi, pas doi, sancţiunile publice – de la cele juridice, la cele mediatice – vin foarte repede, ca efect firesc a „clarificării morale” de care beneficiază curentele politice şi ideologice menţionate mai înainte.
Aş privi, prin urmare, cu îngrijorare şi cu atenţie, mai degrabă în altă parte. Fără să intru în detalii, aş invoca doar un nume şi o carte (în trei volume). Numele: Leszek Kolakowski. Cartea: Principalele curente ale marxismului.
Cartea o avem în limba română, în versiunea sa integrală. Este tradusă deja de cîţiva ani, graţie unui splendid efort de echipă, la editura Curtea Veche, iar recepţia sa publică este, vai, destul de neînsemnată. Ceea ce verifică, încă o dată, cu aplicaţie de data aceasta pe ceea ce înseamnă marxism şi derivatele sale, vorba celebră cum că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită; în cazul de faţă, „faptă bună” este egal cu a spune adevărul despre marxism şi despre derivatele acestuia.
Aşa încît, a propos de direcţiile în care este cu adevărat de privit cu îngrijorare – o primă condiţie, cea necesară, este să citim această carte. Faptul de a o înţelege sau măcar de a încerca să o înţelegem poate că nu este o condiţie suficientă, dar este, oricum, foarte mult.
