Ransomware RSA 4096. Numele unui virus cibernetic. Din acest punct va trebui să-mi reconstruiesc istoria. Să las în urmă ravagiile pricinuite de un virus polimorf, versatil, să las în urmă foldere, fișiere depuse-n alte fișiere, fișiere cu ferestre care nu se mai deschid. Cu ferestre cimentate-n spațiul virtual. Asemenea crucilor din cimitire. Fișiere criptate, virusate, trecute-n tăcerea albastră a terorismului cibernetic, de ultimă generație.
Să zicem că niște puști deștepți din India sau din Japonia, care desfac la minut coduri orisisteme de criptare sofisticate, care trăiesc, 24 de ore din 24, cu nasul în zona selenară a ecranului, se distrează copios pe seama mea. Și a altora. Noi, multe la număr, victimele. Sunt pline forumurile de indivizi disperați, care au fost reduși la zero barat de virulența unui virus isteț. Sunt companii întregi șterse instantaneu de pe hartă. Descompuse în factori primi, în atomi azvârliți, la voia întâmplării, în spațiul virtual. Nu s-a descoperit încă antivirusul, antidotul, la toată această poveste horror. Cu vădite accente kafkiene. Ei nu atacă sistemele operaționale, sunt perverși, acționează subtil, la nivelul cel mai de jos, al fișierului în care lucrezi pe brânci, transpirând abundent vara, înghețând iarna, până se gândesc cei de la punctul termic să dea drumul la căldură, să curgă apa fierbinte, murdară, prin intestinele unor țevi ruginite.
Nu ar fi prima dată, în viața asta imprevizibilă, scurtă șineconcludentă, când mă trezesc descompusă pe dinăuntru, fărâmițată, când pun, automat, punct și o iau de la capăt, fără să mă uit în urmă.Când pierd tot, absolut tot ce era (așa credeam, cel puțin) bine cumpănit înainte, cu speranța că, vigilent, Dumnezeu mă va transfera, când va avea puțin timp, într-o dimensiune existențială curată, lipsită de agresivitate, paradisiacă, armonioasă, în deplin acord cu lumina care traversează cuvintele unui poeminofensiv, stocat în memoria computerului. Cu speranța că Dumnezeu mă va salva, ca de fiecare dată, că-mi va mai da o șansă, că nu mă va șterge de pe firmament, cu atât de simpla tastă DELETE.
Acum câteva zile, spre seară, când se pupa ziua cu noaptea, am pierdut arsenalul de fișiere din computer, tot ce cuibărisem cu dichis, tot ce uitasem, tot ce intenționam să fac: romane, articole, studii, un curs de lexicologie, dicționare, fotografii, acte, o minibibliotecă, proiecte terminate, salvate, arhivate, proiecte noi, în crochiu. Cozi de amintire, fâșii de suflet, dar și nenumărate chestii administrative, fără de care, subit, devin omul fără istorie.M-am trezit cu ecranul gol, străpuns de un mult iterat CRYPT, adăugat după fiecare nume de fișier. Fine inserții, imperceptibile energii, în corpul fantomatic al fișierelor cu nume frumoase.Tot ce era țesut în WORD s-a dezintegrat, s-a pulverizat. Nu se mai deschidea nimic. În disperare, cu inima zvâcnind accelerat, am încercat să salvez totul pe un hard disk extern. O greșeală fatală. Versiunea salvată e, de fapt, printr-o ironie a sorții, cea criptată. Discul mobil m-a aruncat, fără preaviz, la groapa comună. Stau năucă în fața ecranului și-ncerc să înțeleg cum a reușit acest virus să se infiltreze în computerul protejat. L-a scos, probabil, de pe pilot automat. L-a îngenuncheat. A stat pitit în spatele vreunui fișier arhivat. În spatele unui troian. În spatele vieții, ca un călău.
Ransomware RSA 4096. Numele unui virus cibernetic. Scriu, acum, pe un alt computer, sunt cu buricul degetelor conectat la o tastatură necunoscută, epuizată de jocurile copilului meu, care,-n 2008, descoperea, cu rapiditate și interes, o altă lume. Scriu greu, apăsând pe tasta CTRL, care-i sărită rău din balamale. La fiecare două cuvinte, o ating și textul repornește, ca din pușcă.Ecranul mut se ține-n fire subțiri, care, la o mișcare bruscă, vor ceda. Ecranul acestui ACER Extensa 5220 pare o piftie electronică, tremură din adânc, e un ochi de sticlă pe punctul de a sucomba. Scriu și mi-e teamă să nu apară, și aici, supervirusul, în măruntaiele acestui computer vulnerabil, bătrân, lent, senilizat. Urmăresc,cu ochii și urechile la atac, culorile, cifrele, cuvintele, semnele, cât la sută din, stupidele procentaje, încadrările, la stânga, la dreapta, îi urmăresc suflul prelung, de reptilă în semiadormire.
Ransomware RSA 4096. Numele unui virus cibernetic. Nu, n-am salvat nimic din ce aveam. Nu voi găsi nimicintact pe altceva. Există, îmi scriubitdefenderii, un System Restore, în fiecare computer, care păstrează copia anterioară a fișierelor accesate. Nu-l aveam, din păcate, activat. Îmi vorbesc de partiția C, de partiția D. Nu înțeleg nimic. Totul începe cu dacă și se termină cu șanse minime. Nici măcar nu am scos la imprimantă paginile stocate-n virtual. Mereu am amânat. Îmi spuneam că n-are rost, că-ntr-o bună zi voi scoate textul integral, corectat și recorectat. E un soi de comoditate pe care nu o recomand nimănui. O spun, în acest moment, cu mintea cea de pe urmă, pățită fiind. E comoditate stupidă. E aroganța umanului în fața electronicului: ”Nu va reuși chestia asta neînsuflețită să mă doboare. Nu mi se va întâmpla mie, nicidecum.” Întotdeauna lansăm formula de autosuficiență: ”Niciodată mie!” Întotdeauna cineva va râde dincolo de cortină, iar tu, păgubitul, ca un clovn, vei sta pironit în mijlocul dezastrului, așteptând minunea.
Nu, nu mai pot recupera din computerul soțului decât niște cioturi, au rămas intacte câteva începuturi de articole, câteva pagini de roman de prin 2005. Cineva a reușit să-mi șteargă fața, să-mi dea DELETE. Așa, ușor, pe nesimțite, cum ștergi o tablă, cu buretele, de cretă. Zece ani aneantizați. Criptați. Aș putea, chipurile, să-i răscumpăr cu 500 de euro. Nimeni nu-mi sugerează să fac acest pas. Așadar, nu voi satisface cererile unor hackeri camuflați în labirinturile cyberspațiului. Sunt o persoană puternică. Mă voi lupta să recuperez, peste un an, peste zece ani, frântura de istorie personală stocată în dimensiunea unor fișiere.Mă voi lupta, ca Bruce Willis și ca alți neînfricați ai marelui ecran, să-mi decriptez cuvintele de odinioară. Cuvintele mele. Am pierdut cuvinte prinse scai de alte cuvinte. Am pierdut poezii aflate în stare latentă. Combinații semantice, structuri sintactice, sintagme pe care, probabil, nu le voi mai potrivi, în același mod, vreodată. Nimic altceva. E aproape teatral de neverosimil. Nu-i o avere. E doar goană nebună după inconsistenta stilistică a realului. Mă voi recompune. Ca șopârlele pe care le calci pe coadă. Mă voi reseta.Folderul SIMONA încă există. E criptat, dar există. Salvat pe suporturi diferite.Trăiește liber și nu se va lăsa ucis.Cam așa ceva, dac-ar fi să parafrazez titlul unui celebru film american.
Timișoara, 29 mai 2016
