Astăzi am avut o zi tristă. Dar ca de atâtea ori, zilele mai puțin bune sunt o invitație la meditație despre noi, despre alte persoane pe care nu le cunoaștem dar cu care venim în contact întâmplător. Iar în ultima vreme am cunoscut numeroși străini, de pe toate meridianele globului. Întâlnirile au fost facilitate de o vilă pe care o administrez în Otopeni și unde am locuit cu familia până acum câțiva ani. Din cauza distanței față de școală ne-am mutat, iar casa care se află la doar 1 km de Aeroportul Henry Coandă, se închiriază în regim hotelier. Dau aceste amănunte ca să creez contextul unei întâmplări dramatice ce a avut loc chiar aici.
De curând mi-a călcat pragul casei o familie extinsă din Germania, desfășurată pe trei generații. Trei adolescenți, două persoane de vârstă mijlocie și o bunicuță. Ca atația alții, au rămas două nopți, după care au închiriat două mașini și au plecat pentru 20 zile în nordul Moldovei și Bucovina, urmând să mai revină o noapte înainte de decolarea spre Munchen. Singurul element care mi-a atras atenția a fost durata sejurului neobișnuit de lungă. De obicei nu mă angajez în discuții cu turiștii care nu doresc sa se destăinuie, dar acest amănunt m-a făcut curios. La întoarcere am provocat-o pe Simone, femeia de vârstă mijlocie, să-și exprime impresiile, mai ales că era foarte încântată de cele vizitate. Autenticitatea satului românesc arhaic, mănăstirile, cetățile, istoria, toate au fost la superlativ. Astfel am aflat ca mama ei s-a născut în Bucovina, la Putna, acea Bucuvină care până în 1918 fusese provincie austriacă. Copil fiind în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, a fost nevoită să emigreze din cauza anexării nordului Bucovinei de către Sovietici. Istoria s-a repetat peste ani cu alți etnici germani din alte zone ale țării, prigoniți de alt regim comunist. Dar asta e o altă poveste. Revenind la firul nostru, acel copil ajuns acum la o vârstă respectabilă, nu și-a mai văzut niciodată locurile natale. Anul acesta a reușit să-și convingă familia să-i îndeplinească dorința și să-i aline acel dor cumplit de spațiul în care s-a născut. Și-a folosit întreaga forță de convingere, spunând că este singurul lucru important care i-a mai rămas de făcut în timpul vieții. Doar soțul ei rămas în Germania, nu s-a împăcat cu această decizie, considerând că se supune unui risc prea mare la o vârstă așa înaintată.
Acum, când îmi istorisea povestea, era foarte încântată Simone. Reușise s-o facă fericită pe batrână, văzuse atâtea locuri minunate în cele trei săptămâni și avea ce povesti acasă. M-am despărțit de ei cu zâmbetul pe buze, gândind pe drum că mai sunt și străini care vor vorbi frumos despre România după ce o vizitează. A rămas să ne vedem a doua zi la 4,00 dimineața pentru a-i conduce cu mașina personală la aeroport. Fiind prea mulți și cu multe bagaje, s-au organizat pentru două transporturi. După ce m-am întors din prima cursă, mi-a ieșit în întâmpinare bătrânica, ducând cu ea două sacoșe. Am condus-o la mașină și am asezat sacoșele în portbagaj. Într-una din ele avea o floare de plastic cu o morișcă în vârf, imitând floarea soarelui. M-a întrebat dacă am copii mici și la răspunsul meu afirmativ s-a oferit să-mi dea aceasta floare. Am încercat să o desfac pentru că era înfășurată cu un fel de funie de sacoșă, dar după câteva clipe m-am lăsat păgubaș. Am considerat că e mai important să ajut celelalte persoane ce rămăseseră în casă, la căratul bagajelor. În tot acest timp, bătrâna, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună se opintea să dezlege funia. În final a reușit. Dar când să o conduc către locurile din spate am observat că nu o mai țin picioarele. Între timp a ajuns și Simone la mașină și, cu chiu cu vai, am reușit s-o urcăm pe bătrână. Ceva grav se întâmplase, așa că după o scurtă escală la aeroport, să anunțăm rudele, am luat calea Spitalului de Urgență Floreasca. Nu vreau să intru în amanunte despre realitatea crudă din spitalele românești, la serviciului Camera de Gardă. Ea este binecunoscută. Cert este că a reușit să schimbe radical percepția lui Simone despre România.
După o oră de la internare, bătrâna a intrat în comă iar peste o zi lumea noastră i s-a părut prea mică. Diagnosticul: atac cerebral cu hemoragie cerebrală. Așa s-a scris povestea unui om născut la Putna, trăit toată viața în Germania și, ca într-o ciudată și crudă ironie Dumnezeiască, sosit să-și dea ultima suflare într-un pat de spital de pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Nu pot sa uit vocea scăldată în lacrimi a lui Simone întrebându-mă ce-i spune ea acum tatălui ei care n-a fost de acord cu această vacanță și căruia i-a promis că totul va fi bine… Te rog să-i spui dragă Simone ca mama ta și-a împlinit visul și a plecat fericită către o lume mai bună, iar tu ai avut un mare rol la fericirea ei.
Nu știu dacă acea floare cu morișcă va mai ajunge la copiii mei. Pe de o parte mi-e teama să nu prețuiască acel bun și să-l strice, pe de altă parte aș avea o angoasă de fiecare dată când acea jucărie mi-ar trece prin fața ochilor.
