La începutul anului 2016, când s-au aniversat 80 de ani de la naştere, Centrul Cultural Nicǎpetre al Muzeului Brăilei „Carol I” a lansat volumul „Dǎdica Melea” de Nicǎpetre. L-am primit recent şi l-am citit pe nerăsuflate.
Volumul, într-o prezentare grafică de zile mari, conţine materialele din arhiva autorului, trimise de familie Editurii ISTROS a Muzeului Brăilei. Zamfir Bălan scrie în „Nota Asupra Ediţiei” că este vorba de un text autobiografic din 2003, pe care sculptrorul l-a considerat întâi un roman, dar, după ce l-a revizuit în 2007, l-a numit „Dǎdica Melea”, scenariu de film scris de Nicǎpetre”.
Citisem volumul „Downtown Brăiliţa 89”, oferit mie de autor, cu dedicaţie, în 2001. Cartea „Dǎdica Melea” e tot despre Brăiliţa, locul copilăriei autorului.
Scrie Nicapetre: „Lumea de la ţară cât şi cea de la periferia oraşelor foloseau cuvântul dǎdica ori dada ca un apelativ respectuos pentru o persoană matură, sau mai în vârstă, de gen feminin, rudă apropiată sau mai îndepărtată, ori, de multe ori, doar cunoştinţă„. Melea era o vecină pe care o chema Melania, dar pe care fiica ei, când a început să vorbească, o striga „Melea” şi aşa i-a rămas numele.
Nicǎpetre a era un mare povestitor. Mi-l aduc aminte de la şezătorile cenaclului „Observatorul”. Când vorbea, parcǎ ne picta în cuvinte peisajul. Limbajul lui curgea natural, cu farmecul şi coloratura locului natal, Brăiliţa. N-am găsit artificii literare în cărţile lui Nicǎpetre, totul este scris aşa cum e şi, poate pentru că l-am auzit de atâtea ori vorbind, am avut senzaţia, citind cartea „Dǎdica Melea” că el însuşi mi-o spune cu voce tare, cu nuanţele lui de umor, uneori sarcastic, alteori nostalgic.
Perioada descrisă în carte începe înaintea războiului, când Petre Bălănică – Nicǎpetre- era copil de clasa a doua şi se termină cu alungarea nemţilor de către ruşi, în 1944. Fiecare amănunt descris în carte are un relief aparte nu numai datorită unicităţii limbajului, dar şi a căldurii ascunse în cuvintele povestitorului. Scenele de pe Dunăre, în care copilul Petre merge cu tatăl şi bunicul la pescuit, sau cele de vânătoare, toate presărate cu descrieri legate de război, sunt mărturii emoţionante şi de o reală valoare artisticǎ. Amănuntul este omniprezent, iar intensitatea retrăirii -prin povestire- a momentelor copilăriei este transmisă cu forţă, dar şi tandreţe, cititorului.
„Multă lume crede că ciorba de peşte este o zeamă lungă în care se mai găseşte şi câte un baboi, doi. Ei nu, nu-i aşa de loc! Se fierbe ea în ceaun, apa este ea din Dunăre, se fierbe ea pe vatră, la foc potrivit de vreascuri, da’ se mănâncă peştele, nu se leorpăie zeama. Peştele, pe alese, absolut că se alege, nu tot ce zboară se mănâncă [….] Bucăţile mari de peşte fiert se scurg şi se pun grămadă pe steblă. Stebla este un fel de tavă din scândură cu o opritoare de-a curmezişul, ceva mai jos de jumătatea ei, cu nişte crestături-găuri prin care se poate scurge zeama din grămada de peşte aşezată în partea de sus.[…] Încă un rând de rachiu şi fiecare-şi trage în faţă bucata de peşte aleasă, o tăvăleşte în mujdei şi mănâncă cât îi trebuie. Cu lingura în mâna se merge la ceaun şi se iau câteva inghiţituri din zeama caldǎ, muşcând din felia de pâine. Asta-i ciorba ca pe Filipoiu.”
Poate că Nicǎpetre a schimbat denumirea lucrării din „roman” în „scenariu” pentru că fiecare fragment în parte descrie câte o scenă din copilărie fără ca, în ansamblu, să existe firul epic necesar unui roman. În schimb, peisajul Deltei, decorul cu vaci şi cai, datina de tăiere a porcului, mersul la păscut cu caprele – care mănâncă flori de dulci de salcâm din ramurile coborâte de Petre urcat în copac, lăsatul oilor în grija ciobanului, vizitele doctorului la bolnavi, toate sunt descrise cu atâta dexteritate, încât cititorul devine, de fapt, spectatorul unui film, el vede imaginile.
Coperţile bej, catifelate, ca şi paginile gălbui pe care superbele vignete din grafica lui Nicǎpetre separǎ capitolele, mi-au amplificat emoţia lecturii. Am retrăit momentele de împreunare sufletească şi artisticǎ pe care, pictorul, sculptorul, scriitorul, omul Nicapetre, cu harul lui, ni le aducea la fiecare întâlnire a cenaclului „Observatorul” din Toronto.
