Recepţia publică de care a avut parte pe piaţa ideilor de la noi volumul O istorie a Orientului Mijlociu (carte scrisă de Peter Mansfield; ediţia în limba română, revizuită şi actualizată de Nicolas Pelham; cu o postafaţă admirabilă scrisă de Valentin Naumescu) este una, prin comparaţie cu splendoarea ideatică a acestei cărţi, una profund nedreaptă. Scurt spus: una dintre cele solide lucrari, adusă la zi tematic, istoric şi bibliografic, despre această regiune (o regiune, totuşi, nu foarte îndepărtată de România) a fost aproape ignorată.
Autorul cărţii ştie extraordinar de bine zona aceasta; de altfel, profilul editorial al lui Peter Mansfield include mai multe titluri care acoperă acest spaţiu foarte tensionat, dar şi extrem de ofertant pentru multe dintre disciplinele momentului în lume . Iată cine este, într-o scurtă prezentare datorată editorilor cărţii înlimba română, humanitas.ro: PETER MANSFIELD (1928–1996) s-a născut în India, la Ranchi. A făcut studii la Winchester şi la Cambridge. În 1955 a intrat în Foreign Office şi a plecat în Liban pentru a urma cursuri de limba arabă la Middle East Centre for Arabic Studies În 1956, în urma crizei Suezului, a demisionat din Foreign Office, dar a rămas la Beirut în calitate de jurnalist specializat pe probleme politice şi economice. A editat periodicul Middle East Forum şi a fost corespondentul unor publicaţii importante precum Financial Times, The Economist, The Guardian, The Indian Express. Între 1961 şi 1967 a fost corespondentul la Cairo al ziarului Sunday Times. După 1967, a lucrat la Londra, dar a vizitat de multe ori Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, iar în anul universitar 1971–1972 a ţinut un curs despre viaţa politică din ţările Orientului Mijlociu la Willamette University, Oregon, SUA. A editat volumele The Middle East: A Political and Economic Survey şiWho’s Who in the Arab World. Este autorul volumelor Nasser’s Egypt, Nasser: A Biography, The British in Egypt, The Ottoman Empire and Its Successors, Kuwait: Vanguard of the Gulf şi The Arabs – titluri de referinţă în orice bibliografie a domeniului.
Punctual, despre această carte, The Washington Post Book World spune, tranşant, că avem de-a face cu „cea mai bună privire de ansamblu asupra evenimentelor politice, rivalităţilor regionale şi aspectelor economice din lumea arabă contemporană”.
Aproximativ un sfert din această carte – o carte babană, de 500 de pagini cu totul, rotunjind! – merge în spate, în vechimea istorică a acestei regiuni. Mult mai mult – şi, pentru cine vrea să prindă cît mai mult din sensurile prezentului de aici, cu atît mai preţioasă această opţiune de discurs şi de regie editorială – este despre istoria modernă şi contemporană a Orientului Mijlociu. Practic, cam două treimi din carte sînt despre ce este această regiune de la 1900 încoace; aproximativ, aşadar, un secol şi două decenii în care, şi aici, în Orientul Mijlociu – fie în ansablu, fie în anumite secţiuni ale acestuia – istoria cunoaşte multe momente de acceleraţie.
Peter Mansfield a murit în 1996; cartea aceasta însă, cum spuneam, este „adusă la zi”. Cel care, cu autorizaţie oarecum oficială de „a îmbrăca mantia lui lui Peter” duce această „o istorie” cu privire la ce este Orientul Mijlociu pînă foarte de curînd este Nicolas Pelham, el însuşi reputat specialist în tematica aceasta. În limba română, cartea aceasta a fost publicată anul trecut, în toamnă. Ea include şi ediţia din 2013 a volumului upgradat de Nicolas Pelham.
Nicolas Pelham coroborează cu faptele singura „profeţie” care nu i-a ieşit autorului originar al cărţii: Mansfield a susţinut că, odată cu finalul Războiului Rece, Statele Unite ale Americii nu vor mai fi o putere militară în lumea arabă şi, de asemenea, că „ îşi vor menţine cu greu statutul de supraputere în zonă”. Privind în spate, dintre prezentul imediat către perioada de acum un deceniu sau de acum un deceniu şi jumătate, nimic nu e mai neadevărat decît o asemenea idee. Nicolas Pelham îndreaptă, chiar de la bun început, această eroare de apreciere a lui Peter Mansfield.
Şi Nicolas Pelham plusează invocînd – de pe poziţii filo-Obama – o afirmaţia a lui Peter Mansfield care spunea că „de-a lungul secolelor, Orientul Mijlociu a constituit, deopotrivă, visul cuceritorilor şi ale celor care doreau să aducă pacea”.
Nu am menţionat întîmplător ceea ce este uşor de citit cel mai adesea printre rînduri în contribuţia lui Nicolas Pelham la această „o istorie” – anume, un soi de admiraţie pentru tipul de opţiune de implicare (care aduce, pe fond, a non-implicare) etalată în mandatele (tot mai criticate) de preşedinte ale lui Barack Obama, în chestiunea Orientului Mijlociu. Fiindcă, aşa cum Peter Mansfield s-a înşelat cu privire la reducerea prezenţei militare – şi, în genere, a diminuării statutului de superputere – a SUA în Orientul Mijlociu, este aproape sigur că şi Nicolas Pelham se înseală pariind pe ceea ce putem numi deja „opţiunea Obama” în chestiunea Orientului Mijlociu.
Aşa încît, în condiţiile în care unul dintre cele mai constante şi mai consistente reproduşi aduse celor două mandate de şef de stat ale lui Obama privesc eşecurile numeroase şi majore în materie de politică externă – inclusiv cu privire la rateurile, nu puţine, din Orientul Mijlociu (fie ca urmare a unor decizii greşite, fie – des – ca efect al non-implicării), este oarecum riscant să formulezi în termenii – idealişti, dar naivi – în care o face Nicolas Pelham: „poate că la data apariţiei unei noi ediţii a acestei cărţi, regiunea va fi din nou în măsură să se îndrepte mai mult către Pax şi mai puţin către Americana”.
Sigur, cartea nu este în primul rînd despre cei care – cu mize mai nobile sau mai murdare, mai evidente sau mai ascunse – joacă, din afară, în regiunea Orientului Mijlociu. Cartea este, desigur, în primul rînd, despre sofisticaţii actori (politici, istorici, naţionali, etnici) de acolo, de la faţa locului. Actori însă, chiar dacă adeseori uităm sau vrem să uităm asta, deşi îndepărtaţi de noi – fie de „noi” ca ţară, fie de „noi” ca Occident -, sînt, totuşi, atît de aproape.
Aşa încît, în condiţiile – greu de negat; evidenţele în acest sens sînt prea numeroase– în care Orientul Mijlociu vine către ceea ce numim „Occident” cu numeroase şi unele extrem de problematice provocări, accentuez, încă o dată, asupra dimensiunii de document – de istorie, de analiză – foarte preţios pe care îl avem odată cu această carte admirabil scrisă. Fie-mi îndăguit să plusez şi să recomand – în deplină cunoştiinţă de cauză lectura acestei cărţi într-un cuplaj – care potenţează reciproc aceste două titluri – ce include alături de „O istorie a Orientului Mijlociu” şi un volum, de asemenea,apărut în limba romănă, la Polirom de această dată, anume, cartea lui Bernard Lewsi, „Istoria Orientului Mijlociu. De la apariţia creştinismului pînă în prezent”. În privinţa cunoaşterii riguroase a unei problematici aşa de compexe cum este aceasta a Orientului Mijlociu, cele două titluri sînt aliaţi de cursă de lungă.
