În acel oraș cu iepuri albi, din Alpi, aș fi vrut să trăiesc până la adânci bătrâneți.
***
La balcoane, zgomotoase femei rujate și proaspăt coafate stăteau, fără excepție, pe scaune lungi, din plastic decolorat. În brațe, fiecare ținea, între două bârfe, un iepure alb, mototol de tandrețe și nedeslușită finețe.
În același oraș, pe sub poduri, treceau sistematic bătrâne aduse de spate, cu coșuri largi, din care se vedeau răsfrânte capete de iepuri încă palpitând, în sânge. ”Sunt ieftini! I-am luat din Piața Cerului, colț cu Paradisului. Cu foarte puțin. Era omu’ pe plecare, mi i-a lăsat la juma’ de preț.”
Cu cât eram mai atent la scris, cu atât rețineam mai mult și mai bine din măruntele lor conversații. Înregistram tot, până la ultimul cuvânt. Dar trebuia să notez imediat, altfel siluetele acelor femei cu iepuri decapitați în brațe se îndepărtaude mine ca vapoarele în port.
Terasele erau, și ele, înțesate, la orele amiezii, cu iepuri. Chelnerul venea cu halba plină și-ți trântea, pe-un platou, câte-un iepure ghemuit în tremur. ”L-am adus, să-l vedeți înainte de sacrificare. Cum să-l gătim? La cuptor? Cu mult usturoi? Împănat? Sau facem paneuri din spate, că acolo-i mai multă carne și mai dulce, restul nu se pune, că-i schelet, os pe os?”În prima clipă, nu înțelegeai ce obicei e acesta, de ce ți-l aduce înainte de a-l tăia? Unii se ridicau și plecau fără să mai spună nimic. Alții înjurau ca la ușa cortului, în timp ce sorbeau ultima picătură din berea rece.
Toate spitalele erau,în acel burg alpin, pline de iepuri albi. În toate saloanele, iepuri. Pe fiecare pat, iepuri. La farmacia din curte, iepuri. La aprozarul turcesc, iepuri. În sălile de clasă, iepuri. La colț de stradă, iepuri. Pe trecerea de pietoni, iepuri. La singurul cinematograf din cartierul cu vile de lux, iepuri.În fiecare taxi exista, de asemenea, câte-un iepure. Când îl comandai, femeia de la celălalt capăt al firului te avertiza: ”Va veni o mașină, marca Audi, nr. 378, cu iepure alb pe bancheta din spate. Vă rugăm să nu intrați în panică.”
Când a venit circul în oraș, iepurii s-au reunit, au avut un număr special, impresionant, de vreo jumătate de oră. Nu s-a putut stabili cu exactitate cine i-a dresat. Cert e că săreau în draci, unii peste alții, creând o iluzie optică de proporții. Cum toți erau albi, credeai că un balon uriaș de vată se rostogolește-n aer. Publicul, în transă, a aplaudat minute-n șir numărul.
Vara puteau fi zăriți în grupuri de opt, nouă exemplare. Le plăcea să se așeze silențioși, la baza teilor. Încercuiau copacii și așteptau să cadă înserarea peste ei. În orașul cu iepuri se nășteau tot mai mulți copii. Fiecare copil, la naștere, primea câte-un iepure alb.
Când se făcea recensământul, din cinci în cinci ani, toate familiile erau obligate să declare câți iepuri avea. Din blana lor, colectată anual, se făceau obiecte de îmbrăcăminte șic, foarte căutată pe piața internațională. Căciuli, haine lungi de blană, mănuși, manșoane, fulare moderne. Exista o singură asociație în tot orașul care lupta împotriva sacrificării iepurilor în acest scop. Asociația Iubitorilor de Iepuri.
Iepurii trăiau în deplină libertate, orice s-ar zice. Uneori, la orele dimineții, se încolonau și treceau nestingheriți dintr-un oraș în altul. Nu s-au consemnat pagube însemnate. Doar într-un an, spre toamnă, când burnița începea să se așeze discret pe acoperișuri, se pare că au distrus o cultură de trifoi cu patru foi. Au intrat noaptea pe tarlaua nesupravegheată și au devastat, până spre dimineață, întregul teren, întreaga cultură. Se spune că, în anul următor, în loc de trifoi cu patru foi, a crescut acolo, din senin, o floare albă, asemănătoare cu regina nopții sau cu crinul imperial, dar mult mai mică, cât un nasture.O floare neidentificată nici până azi.
***
Îi vedeam doar urechile și botul umed, rozaliu. Milorad ținea iepurele sub palton. Surâdea și-l strângea la piept. I l-a întins Iuliei de-abia când noi l-am asigurat că nu mai exista niciun pericol de contaminare. Era cu două zile înainte de Paști.
