Titlul colecției de eseuri[1] scrise de Gabriela Glăvan surprinde în primă fază, ducând cu gândul către o temă extrem de actuală și recunoscută a fi obsesivă în literatura universală. Totuși, lecturând „cronicile, elaborările și fragmentele” reunite în Cărțile insomniei regăsim invitații la lectură, redactate de autoare din 2008 până în toamna lui 2015 și publicate inițial în revistele „Dilema veche”, „Dilemateca” și „Orizont”.
Pentru cei care au ratat recenziile apărute în această perioada, oportunitatea reîntâlnirii cu inconfundabilul scris al Gabrielei Glăvan este binevenită. Exercițiile de recitire, reanalizare și repoziționare a clasicilor literaturii universale în conjunctura secolului XXI sunt destinate nu doar studenților și studentelor la Litere, ci și cititorului de ocazie, dornic de a-i revizita pe Lev Tolstoi, Ian McEwan, Yukio Mishima, Julian Barnes, J. M. Coetzee, Ernesto Sabato, James Joyce, Anaïs Nin, Amos Oz, Philip Roth, Henry Miller, Giovanni Papini, Tennessee Williams, Virginia Woolf și numeroși alți scriitori consacrați. Așa cum mărturisește autoarea recenziilor în cuvântul de deschidere, punctarea unor „texte – reper” pe o hartă a memoriei literare, prin valorificarea re-editărilor sau traducerilor, este lipsită de risc, căci „e mai confortabil să scrii despre autori străini, unii deja clasicizați, deveniți parte din canon. Ei nu-ți vor scrie misive dezamăgite, nu te vor acuza că n-ai înțeles nimic din cartea lor, nu-ți vor reproșa că nu le dai o șansă” (2015, 9). Mai mult, recunoaștem veleitățile autoarei de a se face ascultată de către studenți, pe care îi captivează cu capodoperele literare universale, ceea ce se întâmplă și cu cititorii acestei colecții.
Răsfoind cartea pentru prima dată, m-am oprit cu drag și uimire asupra eseului despre literatura pentru copii, concepută de doi mari scriitori mai puțin obișnuiți în acest domeniu: Eugène Ionesco și Gellu Naum, așteptând să le urmeze Luis Sepúlveda cu Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare. Chiar și în lipsa acestuia din urmă, eseul este captivant, întrucât avem doi scriitori cunoscuți publicului adult și o exegetă obișnuită cu lecturi de maturitate, toți față în față cu provocarea copilăriei și a textelor pentru prima vârstă a întâlnirilor cu lectura. Chiar dacă menționează utilitatea ilustrațiilor, Gabriela Glăvan aruncă o privire de adult peste textul poveștilor lui Ionesco (1, 2, 3, 4 Povești pentru Josette) și peste Cărțile cu Apolodor scrise de Gellu Naum. Textul poveștilor se situează cu siguranță la marginea teatrului absurd, iar cărțile cu Apolodor au o istorie strâns legată de cea a comunismului, fiind concepute începând cu anul 1959. Traseul acestora prin secolul XX este subliniat de Gabriela Glăvan, care nu uită să menționeze și impactul lor în prezent – respectiv varianta audio a lui Apolodor, ilustrată, muzical, de această dată, de Ada Milea. Distanța de parcurs până la receptarea textelor din punctul de vedere al unui copil este destul de însemnată, exegeta punând accentul pe „nostos, nostalgie si suferință” (2015, 220) și nu pe întâlnirea omului matur cu ”the inner child” (copilul din interiorul fiecăruia dintre noi).
O regăsim pe Gabriela Glăvan simțindu-se mai confortabil în discuțiile pe care le provoacă în jurul textelor mature, scrise atât de autori români cât și de cei străini. Dintre autori români, am remarcat cronicile despre M. Blecher, H. Bonciu, Urmuz, Marta Petreu sau Herta Müller. Atentă la detaliile din narațiunile cărților analizate, recenzenta accentuează amănunte care pot fi cu ușurință omise la o primă lectură de un ochi neavizat: limbajul ininteligibil în care se pierd personajele lui Blecher, sordidul din proza lui H. Bonciu, trimiterile culturale din romanul Martei Petreu Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, diferențele de pronunție a vocalelor în Germania Hertei Müller.
Fără nicio îndoială, avantajul unei astfel de colecții este că poate fi răsfoită în orice moment al nopților insomniace, fiind un îndemn la a căuta cartea recomandată în cronică, pe raftul bibliotecii sau al librăriei, dis-de-dimineață. Și atunci, titluri precum „In Dublin’s fair city”, „Only rock’n’roll” sau „Hey, Mr. Tambourine Man” ne ridică din fotoliu și ne trimit la discul de vinil cu The Dubliners, The Rolling Stones sau Bob Dylan. Sau la YouTube. Cărțile insomniei aduc întrucâtva cu un labirint, în care cititorul fie se poate pierde, fie se poate regăsi, totul depinzând de bagajul cultural al celui care deschide volumul. Pentru cei cu o încărcătură limitată, rătăcirea prin volumul Gabrielei Glăvan va fi mai lungă, însă și ieșirea către literatura universală va fi mai îmbietoare.
Nu în ultimul rând, trebuie remarcată ‘elaborarea’ despre Banat („Banatul, de aproape și de departe”), în care autoarea își exprimă părerile proprii, fără a fi constrânsă la a cita alți autori. Lecturând rândurile despre alteritate și Europa centrală și de Est, despre identitate și satul arhaic bănățean, despre centru și margine, sau despre vocabularul multiculturalității, ne amintim cu nostalgie de volumul coordonat de doamna Smaranda Vultur, publicat în 2008 și intitulat Banatul din memorie – studii de caz, la care Gabriela Glăvan a colaborat.
Chiar dacă liniaritatea și continuitatea unui roman sunt relaxante, câteodată fragmentarismul unei astfel de colecții este binevenit. Căci, așa cum autoarea subliniază, a rămas „fidelă ideii fixe că scrisul e oglindă și metonimie, că te vezi și ești văzut așa cum te-ai scris” (2015, 10). Așa încât, cronicile de roman, alături de cele câteva eseuri, incluse în aceste Cărți ale insomniei permit Gabrielei Glăvan să iasă în evidență atât în postura de cadru didactic universitar cât și în cea de critic literar.
[1] Gabriela Glăvan. Cărțile insomniei. Institutul European, Iași, 2015. ISBN 978-606-24-0142-9
