M-am gândit, adesea, ce-aș fi făcut în locul contemporanilor lui Iisus. După ce l-am văzut prins, judecat, chinuit și răstignit, fără să facă niciun gest ca să-și oprească pătimirea, aș mai fi crezut în Învierea lui?
L-aș fi urmat peste tot, vreme de trei ani, l-aș fi iubit și eu pentru ce făcuse, lucruri pe care nimeni înaintea lui nu le făcuse, vreodată, printre oameni, i-aș fi sorbit cuvintele topite în minunatele și contrariantele-i parabole, poate chiar l-aș fi atins, fără să vreau. Și totuși mă-ntreb dacă aș fi crezut (de data aceasta nu alegoric, nu ”în oglindă”, ca-n pildele sale, ci direct, ad litteram) în povestea transfigurării sale, a morții și apoi a Învierii. Oricum, le tot prevestise, înainte, căci știa ce are să i se-ntâmple. Înviase el însuși oameni, vindecase orbi și paralitici, înmulțise pești și pâini, mersese pe apă, îi învinsese în argumente pe atotștiutorii farisei, fusese ”recunoscut” de Ioan Botezătorul, scosese demoni și schimbase lucruri numai pomenindu-le cu gura. Postise 40 de zile în pustie și se-mpotrivise diavolului, convertise necredincioși și le ghicise trecutul, iertase păcate grele și fusese primit cu ovații în Iersualim de mulțime de oameni. Lazăr, cel rechemat la viață din întunericul mormântului, era dovada vie a puterilor sale nefirești. Și, cu toate acestea, după ce-i salvase pe atâția alții, nu ridicase un deget ca să se salveze pe sine din mîinile ostașilor lui Irod și-ai ai lui Pilat. L-aș fi văzut acuzat de aiureli, repudiat de prieteni și de cei de un neam cu el, lăsat singur în suferințe, batjocorit de soldați, cu trupul sfârșit, cu rănile-i sângerânde, mergând târât spre dealul Golgotei, gol, asudat, în soarele ucigător al Iudeii, numai cu spinii pe frunte și cu lemnul crucii în spate. Primise cea mai umilitoare dintre morți – răstignirea în afara orașului, ca un spurcat, îndurase țintuirea rușinoasă a trupului pe bârnă, străpuns de piroane, contorsionat, între doi ticăloși dovediți. Cum să crezi, când chiar ucenicii lui cei mai iubiți se ascunseseră, de frică, când niciunul nu-l însoțise, după ce mai deunăzi cinaseră și întinseseră în blid cu el? Cum să crezi, când Petru îl lepădase de trei ori, în fața oamenilor? Cum să crezi, când numai femeile îl urmaseră, iar în timpul judecății și-al supliciilor, rostise cuvinte ciudate, care n-aveau nicio legătură cu dezvinovățirea? O, Doamne, cum să mai crezi în Învierea lui, după ce l-ai văzut agonizând neputincios, mort, înfășurat în giulgiu și îngropat în stâncă?
Nu, eu n-aș fi crezut nicio clipă că Iisus va învia, că va ieși vreodată din mormânt. Omul care se schimbase-n în lumină, pe vârful Taborului, biruitorul celor firești, stăpânul vieții și al morții rămânea un vis încheiat, o amintire tristă, un personaj straniu, în cea mai tragică poveste de pe pământ. Mulți au crezut-o, dar numai până ce l-au văzut pe cruce. M-aș fi numărat printre ei. Aș fi trăit la fel șocul celor două femei, în dimineața aceea, devreme, când au venit să-i ungă trupul cu miresme, după rânduială. Au găsit piatra răsturnată, mormântul gol, giulgiul lăsat grămadă și însoțitori de niciunde, contrariați că-l caută pe cel viu printre morți. Și celelalte lucruri ar fi fost la fel de șocante, pentru mine: aparițiile lui după Înviere în mai multe locuri, trecerea prin ușile încuiate, urmele vizibile ale cuielor în palme și-n coaste, tensiunea eschatologică din cuvinte, Înălțarea la cer…
Învierea e cu atât mai copleșitoare, cu cât e mai greu de crezut. De aceea adevărul ei nu e demonstrabil, el nu ține de logica previzibilă și seacă a naturii, ci de paradoxul adânc și inexplicabil al credinței. Învierea lui Iisus schimbă radical totul și întoarce pe dos orice poveste despre Dumnezeu și om. Iată, e Unul care a venit printre oameni și s-a făcut ca ei, ca să sufere, ca să moară și să biruie, apoi, moartea, ca să-i salveze din ghearele ei, prin sine, o dată pentru totdeauna.
Atunci, mie, ca și ceilorlalți contemporani din jurul lui Iisus, mi-ar fi fost frică, teribil de frică. M-aș fi ascuns și, de-aș fi fost găsit, m-aș fi lepădat ca Petru. Și El, întâlnindu-mă, după Înviere, m-ar fi iertat, ca un Dumnezeu al oamenilor plini de păcate, de îndoieli și de speranțe.
