”Mă mușcă un câine
Ah, privesc prin el
Ca printr-o fereastră.”
(Nichita Stănescu, Haiku, în Opera poetică II, București, Humanitas, 2000, p. 466.)
La Nichita Stănescu – fapt, de altfel, valabil pentru aproape toți poeţii moderni – cuvântul e mai mult decât semn, decât literă scrisă, este reîntruparea eului artistic după sfârşirea în idee[1]. Nichita se vrea născocitorul unui cosmos lingvistic secund, altul decât cel instituit pe cale evolutivă, în limitele unui spaţiu geografic şi socio-cultural dat. E un sistem inedit, pe care, la început, îl practică – cum e şi firesc – numai el, născocitorul.
Structura stilistică a liricii stănesciene presupune multiple violări ale regulilor de sistem prin creaţii lingvistice inedite, prin invenţii lexicale şi morfo-sintactice. Cum spunea Marian Papahagi[2], într-un studiu dedicat textului stănescian: ”Nichita Stănescu este departe de a fi un experimentator în poezie. El este mai mult decât atât, un inventator. Şi, totuşi, nu spectacularul invenţiilor sau asociaţiilor lingvistice este cel care frapează, ci efortul de sistematizare şi organizare, de creare a unui cosmos al vorbirii.” Afazia, agramaticalul (căutat, voit, spațiu al disperării lingvistice, al sfâșierii de dincolo de cuvânt), neputinţa desprinderii de forma greoaie şi conţinutul restrictiv al vocabulelor, de carnalitatea lor obsedantă nu sunt, la acest poet, anomalii, ca la poeţii suprarealişti, ci se înscriu în sfera ”necuvintelor”, misterios și demn de a fi explorat tărâm lingvistic secund. Ca în creaţia lui Blaga, cel care a plăsmuit şi folosit pentru prima dată în literatura română derivatul necuvânt[3], în poemul Ulise, din volumul Corăbii de cenuşă (”Dar pe liman ce bine-i/ Să stăm în necuvânt,/ şi fără de-amintire/ şi ca de subt pământ,/ s-auzi în ce tăcere,/ cu zumzete de roi,/ frumuseţea şi cu moartea/ lucrează peste noi”), necuvânt nu reprezintă, la modul restrictiv, antonimul termenului cuvânt. Pe plan semantic, necuvântul echivalează starea de tăcere, ideală creaţiei, pauza, albul dintre cuvinte, dar şi tot ceea ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, acea parte a existentului şi inexistentului care nu se lasă îmbrăcată în cuvinte, rostirea interioară.
Situarea în relaţie semantică de antonimie a vocabulelor cuvânt şi necuvânt nu înseamnă, de fapt, negarea unuia dintre aceşti termeni prin afirmarea celuilalt, ci coexistenţa lor. Necuvântul, aşadar, nu va fi la Nichita negarea cuvântului, ci o situare dincolo de cuvânt, într-o felie de realitate superioară, oarecum detaşată de rigorile îndelung erodate ale normelor limbii literare. Foarte greu de asimilat astfel de norme lingvistice inedite, cum sunt cele propuse de textul stănescian şi care creează un adevărat cosmos de metafore poetice. Spaţiul lingvistic generat de poezia lui Nichita se sprijină pe o circulaţie năucitoare de metafore în metafore. Limba creată de acest poet modern este, astfel, o supralimbă, o suprametaforă, o supradimensiune lingvistică, o limbă secundă derivată, cu efort dulce-amar, din limba maternă.
Nimic nu e întâmplător în creaţia lui Nichita Stănescu. Coerenţa lingvistică se iscă la el şi se consumă în limitele sensului (chiar dacă acesta îmbracă adesea forma absurdului). Cuvântul la Nichita este ca un balon preaplin ce se sparge în aer, lăsând în urma-i o dâră de sensuri metaforice. Asistăm permanent la o ”metamorfozare deductivă (voită, concretă)”, textul stănescian ”dezvăluind în chip discursiv, la rece, secretul producerii”[4], tensiunea şi rănile provocate autorului însuşi. Aproape că nu există ciclu, ca să nu spunem poem, în care autorul să nu-(şi) explice producerea cuvintelor sau să nu definească starea cuvântului poetic. Sfânta Evanghelie de la Ioan începe astfel: ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. (…) Şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava lui (…).” Nichita se raportează mereu, sub diverse forme stilistice, la acest adevăr biblic. Fiinţa poetică stănesciană vede, aude, pipăie, cu toate organele-i, cuvântul. E o participare organică la ivirea cuvântului. Poate să fie această modalitate o lesnicios-dureroasă apropiere de divin, cel puţin de una dintre formele divinului. Să urmărim această constatare în câteva dintre poeziile stănesciene: ”Născut dintr-un cuvânt îmi duc înţelesul/ într-o pustietate divină”. (Confundare); ”mâna mea în cinci colţuri ca o stea/ începe cuvinte să vadă”. (Colindă de inimă); ”Uneori mă gândesc şi atunci mă schimb în cuvinte”. (Autoportret cu Grigore); ”Stam rege fix, de piatră şi de stea/ ţinând oprit cuvântu-n gura mea,/ necântător.” (Nod 11); ”Visez acel laser lingvistic/ care să taie realitatea de dinainte,/ care să topească şi să străbată/ prin aura lucrurilor”. (Necuvinte) etc.[5]
În studiul Comunicarea prin ”necuvinte” [6], Paula Diaconescu nota câteva ”anomalii”, care ar putea ilustra gradul maxim de îndepărtare a textului poetic stănescian de la regulile de funcţionare a limbii. Amintim dintre acestea: ”negarea” cuvintelor ca unitate semnificativă a limbii şi violarea graniţelor dintre părţile vorbirii. Cuvintele alese de noi pentru redarea unor cazuri (nenumărate, de altfel) de perturbare a limbii literare, de deviere de la norme, nu se încadrează neapărat în aşa-zisele ”anomalii” lingvistice pomenite de Paula Diaconescu. Sunt termeni care, departe de a fi purtători de vid semantic, îşi augmentează permanent potenţialul expresiv, prin forma lor fonetică, iterată, proaspătă, neerodată, şi printr-o integrare morfo-sintactică inedită (de cele mai multe ori) într-un câmp al noutății stilistice absolute. Creaţiile cu prefixul ne– privativ sunt, din acest punct de vedere, cele mai interesante: nefrumos pentru urât(”oraş nefrumos/ oraş limitat” –împotriva mării); nenumărare pentru mulţime, multitudine, infinitate (”în noaptea aceasta e-o singură stea/ şi o nenumărare de ceruri albastre.” – Colinde de inimă); nemaidespărţit pentru nedespărţit (”de nemaidespărţit perechi” – Greaţa); neboreală pentru sudică, prin antonimie cu boreal, nordic, septentrional (”Dulci două,/ dubla Nemesis, mortală/ în bruma şi roua/ boreală, neboreală,/ clatină sus/ sufletul meu deşirat” –Dubla Nemesis) etc. Poetul modern are bucuria de a crea cuvinte. Nichita zămisleşte cuvinte pornind de la rădăcini deja existente în limbă. El repetă aceste cuvinte pentru a şi le face sieşi intime: ”jumătate drept ca o stinghie,/ cu capul turtit, cu ochiul fix uitându-se la mine/ şi jumătate ondulă, ondulă, ondulă, ondulă” (La Istria); ”mă înzeiam, mă înzeiam,/ nu mai muream, nu mai muream” (Nod 11); ”Cerc tu, idee/ a mediocrităţii,/ calota sferică, tu,/ burghezie a sferei, cerc-burg,/ cercburg/ sân de apă umflată de peşti/ (…)/ cercburg, oraş pe dos” (Împotriva mării); ”Tata se dezdurerase/ şi eu tot mă mai gândeam la el” (Moartea tatălui)[7].
Şi toată această goană după cuvânt, această superbă căutare în concret şi în neant nu osteneşte la Nichita Stănescu. Cum spunea Marian Papahagi: ”Potrivind cuvinte, poetul e continuu în căutarea ideii până la semnificaţia ultimă a acestei căutări – ideea de cuvânt. Prin paradox, căutarea unui sens final al posibilităţii de comunicare ar trebui să ducă la absenţa rostirii, viziune pură. Tensiunea ultimă a poeziei lui Nichita Stănescu este aceea a părăsirii cuvântului”[8].
[1]Vezi Dumitru Irimia, Stilistica şi problema cercetării limbajului poetic românesc, în Metodologia istoriei şi criticii literare, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 189-198.
[2]Vezi Marian Papahagi, Poezia lui NichitaStănescu, înExerciţii de lectură, Cluj-Napoca, 1997, p. 178-185.
[3]G.I. Tohăneanu, Cuvinteromâneşti, Timişoara, EdituraFacla, 1986, p. 130.
[4]Eugen Negrici, Sistematica poeziei, Cartea Românească, 1988, p. 139.
[5]Nichita Stănescu, Poezii, antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii de Ştefania Mincu, Bucureşti, Editura Albatros, 1987, p. XLI.
[6]Paula Diaconescu, Comunicareaprin „necuvinte”, în SCL, anul XXVI, nr.5, 1975, p. 485-487.
[7]NichitaStănescu, Fiziologiapoeziei, Editura Eminescu, 1990.
8 Marian Papahagi, lucr. cit., p. 109.
