Mario Vargas Llosa – eseistul

Ştim că Mario Vargas Llosa este un fabulos romancier. Probabil că, din tot ce este acest extraordinat spirit cu care suntem contemporani, această trăsătură – un romancier de geniu – este cea mai pregnantă. În acest sens, fie-mi permis să invoc încă o dată ideea că dacă, mai cu seamă în ultimele 2-3 decenii, Premiul Nobel pentru literatură se acordă pe criterii politico-ideologice (bunăoară, e un nobelist recent a cărui implicare ecologică este, mi se pare, egal de semnificativă în cel mai rău caz, cu valoarea estetică a operei sale…), în 2010 – cînd laureat a fost Mario Vargas Llosa – el s-a acordat pe bună dreptate, iar deţinătorul său l-a binemeritat.

Ştim că, un mare seducător (daţi un google cu numele său şi cu cel al lui Gabriel Garcia Marquez şi mergeţi după istoria pozei celebre cu ochiul vînăt al marelui scriitor columbian), Mario Vargas Llosa trăieşte acum o frumoasă poveste de iubire cu mama lui Enrique Iglesias . Ştim că este autor al unor piese de teatru – şi că, într-una dintre ele, a şi jucat. Mai ştim că e un redutabil publicist – am putut citi asta vreme de mai mulţi ani, într-o revistă cu profil preponderent economic de la noi, în care, bilunar, textele lui Mario Vargas Llosa alternau cu cele ale lui Umberto Eco. Povestaş de geniu, dar şi un aristocrat al lecturii, Mario Vargas Llosa a scris şi despre marile cărţi, într-o manieră inimitabilă: volumul său despre „Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary” este un text briliant despre ce se întîmplă – ceva ce ţine de un registru al receptării miraculoase aproape – cînd un mare scriitor cade sub privirea şi analiza de bună credinţă a unui alt mare scriitor. Flaubert, în acest caz, sub „lupa” lui Mario Vargas Llosa!

A candidat la preşedinţia Peru-ului şi a pierdut în finală în faţa cuiva care a lăsat multe urme întunecate în istoria recentă a ţării sale – do u remember Alberto Fujimori? Ne-a lăsat însă – la Mario Vargas Llosa mă refer – o carte exemplară despre ce înseamnă pentru un intelectual să se implice în politică – „Peştele în apă” se numeşte aceasta şi e, cred asta cu tărie, oricînd de recitit. Pentru profunzime şi pentru actualitatea ei – fie şi numai pentru asta!

Se subînţelege că Mario Vargas Llosa este şi un extraordinar eseist. „Civilizaţia spectacolului” – carte publicată de doar cîteva săptămîni la Humnitas, în traducerea lui Marin Malaicu – Hondrari – întăreşte cu asupra de măsură afirmaţie din fraza precedentă.

Temele celor cîtorva eseuri care compun această carte sînt majore, iar unghiul din care sînt ele atacate este memorabil. Firul care leagă aceste eseuri poate fi marcat printr-un citat simplu, scurt şi îngrijorat din Mario Vargas Llosa: „cultura, în sensul tradiţional al cuvîntului, e în prezent pe cale să dispară”.

Metamorfoza pe care o cunosc acum cultura şi civilizaţia sunt radicale; nu mai puţin radicală este şi degradarea lor.

llosa civilizatia

Uşor detaliat, tot în cuvintele lui Mario Vargas Llosa: „Probabil că niciodată în istoria omenirii nu s-au scris atâtea tratate, eseuri, teorii şi analize despre cultură ca în timpurile noastre. Acest scurt volum nu urmăreşte să sporească numărul deja mare de interpretări cu privire la cultura contemporană, ci doar să fie o mărturie despre metamorfozele suferite de cultură aşa cum încă era ea înţeleasă pe vremea când generaţia mea începea liceul sau facultatea şi despre materia pestriţă care a înlocuit-o — denaturare ce pare să se fi produs foarte uşor, cu consimţământul general.“

Fie că în textele adunate în această carte este vorba despre „civilizaţia spectacolului”, fie că e vorba despre felul în care este receptată ideea de religie, fie că e despre ravagiile pe care le provoacă, în serie, progresismul,  despre „dispariţia erotismului” sau despre modul în care este înţeleasă şi practicată politica şi puterea, analiza e impecabilă, iar diagosticul e necruţător şi lucid. Aici, în privirea lucidă şi îngrijorată cred că este şi cheia pentru ce va să vină; textele, fără excepţie, nu dau indicii despre un viitor bun, tonic. Însă, în mod sigur, pentru ca acest viitor să fie cîndva altfel decît, aşa cum pare că se anunţă acum, sumbru, tocmai pentru ca acest fapt să se întîmple – mai degreabă mai tîrziu decît relativ devreme – e nevoie de luciditate. Nu se poate construi ceva temeinic pe minciună sau pe refuzul de a vedea lucrurile în adevărul lor – chiar dacă unul crud şi crunt…

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *