HIALIN & CLARITY

Am aflat cu toții din presă, în ultimele zile, și am devenit, cu siguranță, mândri că românca Viviana Grădinaru, o tânără fiziciană de top din SUA,specializată în optogenetică și inginerie biologică, coordonatoarea unei echipe de cercetători de la”California Institute of Tehnology”,va fi premiată, la Casa Albă, de BarackObama, în această primăvară, cu ”Presidential Early Career Awards for Scientists and Engineers”,pentru descoperirea unei tehnici revolute, prin care se poate obține transparența integrală a unui șoarece. Ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că, prin această tehnică, de transparentizare a corpului, numită ”Clarity”, celulele și scheletul în 3D vor rămâne intacte. Neurologii vor fi capabili să vadă creierul transparent, cu toate mecanismele pulsatile, vii, cu toate interconexiunile neuronale, vor avea acces optic total la țesut.

***

”Trec pe lângă manuscrisul meu, mii de foi stivuite pe masă, ultimele câteva palpitând în unda de aer a trecerii mele. Apăs palma stângă pe el și-i simt zvâcnetul adânc, încăpățânat al arterelor de sub piele. Viu, viu și hialin, străveziu în dungile de lumină ce aleargă prin cameră.” (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa Dreaptă, București, Editura Humanitas, p. 34.)

Acest adjectiv trecut în italice, hialin, împrumutat din francezul hyalin(cf. gr. hyalos ”sticlă”), trimite, conform dicționarelor consultate, la aspectul și transparența sticlei. (DEX, 1998, DN, 1986, DE, 1993-2009, MDN, 2000). Posibilele sinonime: sticlos, incolor, transparent, vitros și chiar străveziu, pe care autorul îl plasează în regim enumerativ, funcționează în proximitatea semantică a lui hialin. Descrierea este a manuscrisului, care devine, în partea a treia și ultimă a romanului Orbitor, un obiect care țintește perfecțiunea.

Cărtărescu vede textul ca pe o entitate vie, care, asemenea corpului uman, posedă țesuturi, articulații, carnație, vase comunicante. Vede textul ca pe un corp transparentizabil, prin care privirea cititorului călătorește nestingherită. În acest caz, sintagma țesut hialin (”țesut rezultat din transformarea patologică a substanței țesutului conjunctiv într-o masă sticloasă, omogenă”), proprie limbajului medical, trece pe palierul unei descrieri conceptuale complexe. E un concept  transdisciplinar. Pare, la o primă vedere, o utilizare comună a acestui cuvânt. De fapt, el se înscrie într-o terminologie neologică rară, în stare a instaura un cod al scrierilor cărtăresciene.

Și, pentru a ne arăta că textul e într-adevăr viu, că textul e o entitate pluridimensionată,capabilă de transparențe, de lumini și umbre, o plăsmuire sofisticată, care nu uită, ci acumulează, resortează, pliază și lasă să se întrevadă, Cărtărescu ne reamintește, la răstimpuri, în interiorul aceluiași volum, că manuscrisul ”Viu, viu și hialin, străveziu” e important, că-n el și numai acolo vom găsi dezlegarea întregului: ”Dacă s-ar fi putut vedea (cum îl vede Mircea, scriind febril la manuscrisul lui viu și opalin, desenând cu pixul literă după literă, ce imediat întind micelii în grosimea păroasă a paginilor și se interconectează, prin sinapse cu mii de butoni, cu toate celelalte litere, dispuse-n straturi și-n grupuri autorezonante, pentru ca-n cele din urmă foile să rămână doar suportul de cultură, hrănitor și susținător, al unei tridimensionale rețele de litere, scânteind în aer ca un burete albastru și gânditor; și cum îl vedea celălalt Mircea, în sihăstria de la Solitude, uitându-i-se primului peste umăr și mâzgălind, la rândul său, cu pixul, litere în caietul cu copertă albastră; și cum îi cuprindea pe toți, cei vii și cei morți, cei reali și cei virtuali și cei creodici și cei de vânt și cei de foc Mircea adevăratul, cel ce nu scria, ci sculpta o lume fractalică într-o sticloasă carne neuronală), Mircișor n-ar fi văzut atunci un copil, ci un fel de iluzie optică. O formă de umbre, fluturi și flori, un caleidoscop în săndăluțe bălțate și ele, camuflaj perfect, topire totală în adâncul colorat al verii și-al amintirii.” (Ibidem, p. 122.)

E condensat, în acest fragment, tot mecanismul gândirii cărtăresciene, toată forța unui concept inedit, care promovează ”iluzia optică”: hialin. Ipostazele lui Mircea, multiple, traduc semnificația lumii fractalilor. Perioada, o paranteză, de fapt, devastatoare, e construită după tehnica aglomerării și a suprapunerii.Densitatea frazei tulbură accesul la sens, construind un înveliș de iluzie optică, o crustă ademenitoare, care ambiguizează voit totul. Hialin e înlocuit, în fragmentul de mai sus, cu opalin, un cuvânt deținător de alte semantisme. Opalin e un neologism de origine franceză (<opalin), cu sensul: ”Care are culoarea lăptoasă și reflexele caracteristice ale opalului; opalescent.” (DEX, 1998). În MDN, 2000, unde se renunță la formele de plural ale cuvântului (opalini, –e), sunt consemnate două înțelesuri: ”1. sticlă opală, lăptoasă, devitrificată. 2. Vas, cupă etc. din sticlă care imită opalul”. Așadar, opalin ”pierde” semantismul minimal ”animat; viu” și-l câștigă pe cel cromatic, absent în hialin. Utilizarea acestor două determinante adjectivale îmi readuce în memorie un atipic poem de dragoste cărtărescian, Fata cu șosete de diamant, în care hialin și opalin, însemnele transparenței, au fost substituite prin alte cuvinte afine, substantive de această dată: diamant, sticlă, argint, fildeș.

Ultima parte a romanului Orbitor împinge discursul într-o dimensiune greu controlabilă de cititor, o voce eterică,  parcă,  ne vorbește subtil, într-un mod aproape ezoteric, despre corpul astral, despre impalpabil și Sfântul Duh. Herman nu e prietenul lui Cărtărescu (sau nu e numai prietenul lui, cum s-ar putea crede), ci e o ființă, o entitate superioară, capabilă de proiecții multiple, e chiar el, hiperautorul, proiectat într-un viitor cu pregnant apocaliptice suprafețe. De ce astfel? Pentru că poartă într-însul, sub formă de fetus, monstruos, ireal, necatalogabil, toată istoria viitoare a omenirii, descriptibilă, interpretabilă, așa cum unul dintre personajele urmuziene poartă o coadă, semn al trecerii înspre un alt mod de a fi și de a crea. De a face literatură. Herman nu e doar prieten, cum niciunul dintre noi nu ne putem fi doar prieteni. E impresionant ce spune Herman relativ la boli, cum încearcă o ierarhizare a lor, cum, iarăși, prin lumina divină, de această dată, trimite la hialin: ”«Nu-ți face griji. Sunt boli spre moarte și boli spre viață. Boli grotești și boli grațioase. Și, mai ales, sunt boli care ți se dau ca să-nsoțească un dar ceresc. Și care, oricât de greu ar fi de-ndurat, sunt luminate prin el.»” (p. 111)

Cioran are o abordare asemănătoare, până la un punct, cu cea cărtăresciană. Și asta dacă ne gândim la ce chin dincolo de fire îndură Herman în momentul zămislirii pruncului din țeastă. Conștientizarea acestui fapt se traduce printr-o transformare de proporții a sa și a realității din jur. Și prin dobândirea, mai presus de orice, a unei transparențe. A lucrului oglindit în el însuși. A hialinului real. ”De câte ori sunt trist, pare că au început țesuturile să gândească. O otravă s-a cuibărit în fiecare celulă și un negru apăsător o îmbracă într-un doliu straniu. Boala nu este decât un paroxism al reflexivității organice. Țesuturile încep să știe de ele însele, organele prind conștiință și se izolează de restul corpului. Ne înșelăm când credem că noi știm de afecțiunea unui organ, de fapt, acesta se oglindește în el însuși. Un corp complet bolnav ar însemna o materie ce și-a atins transparența integrală, care se știe pe sine, țesuturi lucide… Numai în boală vedem ce puțin suntem stăpâni pe noi înșine. Slăbiciunea unui organ îl face independent; în schimb, atârnăm de el până la pierzanie. Boala este o stare de conștiință organică, o rătăcire a spiritului prin țesuturi.” (Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, București, Editura Humanitas, 2008, p. 167-168.)

Sau, într-alt fragment, la Cărtărescu: ”În țeasta lui Herman se afla, ghemuit, un copil. Un făt mare și greu, cu capul spre baza craniului, pregătit pentru naștere. Ocupa aproape tot interiorul cavității de os, devenită acum transparentă ca de cleștar.” (Cărtărescu, op. cit., p. 131.) Oricine poate vedea ce se-ntâmplă în interiorul craniului, ca-ntr-un glob sau ca-ntr-o sală de operații luminată puternic. Transparentizarea craniului. E o boală care se încadrează la ”darul ceresc”, la astral-deformata alcătuire despre care vorbește autorul, prin vocea unui personaj. ”Bărbatul acesta avea, în jumătate de an, să nască un copil din pântecul lui cerebral. Era un semn ceresc, o prevestire teribilă.” (Ibidem, p. 134.)

Cum se salvează scriitura de la patetism, în atare circumstanțe? Nu știu, dar pot confirma că răscitindu-l, fragmente,mai ales, din corpul romanesc ”astral” (din aripa dreaptă, din Zen), cititorul simte un imbold de nestăvilit de a citi Biblia. Textul cărtărescian nu te obligă, dar îți sugerează, într-un mod elegant și elevat, că drumul cel mai firesc al muritorilor de a-și înțelege condiția este acela de a decodifica mesajul biblic. Cum am mai spus-o, acest autor tânjește spre cititorul capabil de a fi absorbit în text, spre cititorul-fluture, spre cititorul-hologramă, spre cititorul apt de-a depăși câteva esențiale etape de inițiere. În religie, în fizica cuantică, în teoria fractalilor, în filosofia transpersonală etc. Tot ce a înmagazinat de-a lungul timpului, filtrat printr-o inteligență motiva(n)tă, își află locul în textura, în țesutul, în plasma scrierilor sale. Iar jurnalul, cum spuneam într-alt loc, nu anulează nimic din ce a fost zidit acolo, dimpotrivă, reînvie, la puteri halucinante, o aceeași idee: a (co)existenței noastre într-un spațiu care nu uită, care transformă totul în amintire. Doar că amintirea, în funcție de mediul în care este etalată, în funcție de substanțele de contrast, poartă un alt nume. (Covorul amintirilor e infinit. E hialin.) Și, de aici, incapacitatea noastră funciară de-a o detecta, incapacitatea de-a o numi pertinent. Jurnalul e un corpus de vise, fiecare vis trimițând, de fapt, la un alt Mircea. La șirul Mircilor care leagă viața noastră cea de toate zilele de viața de apoi, viața embrionară de cea primordială, cosmică, în care formele nu sunt importante, ci stările pe care le induc, stările țesute-n rețeaua uriașă, impenetrabilă a lumilor posibile.

Corpul astral, o sintagmă aparținând limbajului esoteric, e transparență, iar cuvântul hialin, prezent în romanul Orbitor și izbitor de reluat în Solenoid,  tocmai în acest semantism se înscrie. Un semantism transdisciplinar, care trimite,concomitent sau doar pe rând, la (al)chimie, medicină sau metafizică. La poezie, de asemenea. La poezie, mai cu seamă.

Corpul material, fizic, e dublat de unul astral, care ne însoțește mereu, ca o umbră, ca o proiecție, ca o hologramă a ființei noastre muritoare. E, probabil, ceea ce va rămâne din noi, sufletul călător prin alte lumi. Reprezintă conștiința mitică, iar limbajul prin care ar putea fi descris e alcătuit din vise și pregnante simboluri, precum sunt cele intens etalate în romanele cărtăresciene: fluturele, păianjenul. Ființa și, într-o altă ordine,textul (existent) sunt corpuri care dețin, într-o formă sau alta, învelișuri subtile, sunt înconjurate de-un soi de aură care le reinventează la răstimpuri și, mai mult decât atât, le mențin în structura universului. Perfecte, imperfecte.