De se să studiem benzile desenate la universitate

Primul argument e unul subiectiv-sentimental. Să-l numim „argumentul Ion Manolescu”, după numele celui care l-a enunțat prima dată public la noi în țară (după știința mea): Pentru o parte a foștilor copii și adolescenți din România deceniului 8 și începutul de 9, revista franceză de benzi desenate Pif-Gadget a însemnat – sună patetic, știu – o oază de lumină intelectuală și de confort afectiv. Paginile Pif-urilor, mai ales ale numerelor din anii ’70, au un miros îmbătător, mirosul madlenei lui Proust, care reface în juru-i întregul univers al copilăriei. A le răsfoi înseamnă, pentru anumiți români care au acum în jur de 45 de ani, a retrăi un timp în care au fost fericiți, în pofida statului polițienesc și a cozilor la carne, pe care aveau să le simtă mai tîrziu. Sigur că, la prima vedere, acest gen de justificare nu pare adecvat pentru a susține canonizarea sau consacrarea universitară a comics-urilor. Însă trăiri precum gratitudinea și nostalgia te pot face să te apleci asupra obiectului de studiu cu o doză sporită de atenție, delicatețe și înțelegere. Universitarii dedicați unei direcții de cercetare, oricare ar fi aceasta, se alimentează întotdeauna și dintr-o motivație subiectiv-sentimentală, pe care o ascund apoi după neutralitatea, rigoarea și răceala tehnică a spiritului științific.

Al doilea argument, pe care îl voi dezvolta mai pe larg, ține de nivelul strict estetic și de dimensiunea ideatică (haideți să separăm artificial forma de conținut, din rațiuni euristice). În pofida a ceea ce crede majoritatea, cel puțin aici, în România, nu toate benzile desenate au ca public țintă copiii, sau adulții cu un nivel intelectual redus. Această „înălțare a ștachetei” a devenit vizibilă după apariția, în anii ’60, a „comic-ului de autor” și a „romanului grafic”, în anii ’80 (dar cu o ecloziune spectaculoasă în anii ’90 și începutul de secol XXI). În interiorul propriilor convenții și limite – în funcție de care ar trebui judecată – banda desenată poate fi sofisticată, poate satisface exigențe artistice dintre cele mai pretențioase, prin ingeniozitatea soluțiilor tehnice de vizualizare, de reprezentare a timpului, prin știința elipselor și a alegerii momentului semnificativ (punctum temporis) al unei mișcări sau al unui întreg traseu narativ.

Pretinsa simplitate inerentă – chipurile – mesajului comics-urilor este contrazisă de viziunea profundă și deloc convențională despre holocaust, redată în Maus-ul lui Art Spiegelman, de tandra ironie sefardă din Le chat du rabbin de Joann Sfar, sau de spiritul contemplativ și gesturile gratuite ale lui Corto Maltese, insolite pentru personajul principal al unor „povești de aventuri”. Dar complexitatea mesajului poate fi percepută uneori chiar și în ciclurile narative destinate adolescenților, unde eroii se profilează treptat, prin adiții infinitezimale, de-a lungul sutelor de episoade. Pînă și un personaj educativ și stereotip ca Rahan, „fiul vîrstelor sălbatice”, arhicunoscut cititorilor de Pif-uri, capătă la o analiză mai atentă și mai consecventă subtilități psihologice nebănuite. Cum se explică oare căutarea obsesivă a „vizuinii Soarelui”, întreprinsă de acest blond exploziv și evoluat din epoca de piatră, într-o lume de bruneți rudimentari? Să fie vorba de un sentiment de superioritate reprimat, mascat de comportamentul solidar și egalitarist pe care eroul îl demonstrează aventură după aventură? Apoi, dincolo de nevoia de a menține un statut al eroului care să garanteze un parcurs narativ cît mai îndelungat, nu există cumva o motivație ascunsă a refuzului de a se stabili într-un trib și a pune capăt astfel vieții rătăcitoare? Încăpățînarea cu care Rahan își părăsește toți prietenii, toate femeile de care s-ar fi putut îndrăgosti, nu se datorează dorinței lui de a transforma abandonul, trauma copilăriei sale, într-o alegere personală? „Să alegi liber ceea ce a fost deja ales pentru tine” e unul dintre principiile invocate de Andrei Pleșu în Minima moralia.

Una dintre acuzele ce i se aduc benzii desenate este că aceasta restrînge capacitatea imaginativă a publicului, oferindu-i de-a gata o reprezentare stereotipă a lumii. Este adevărat că istoriile în viniete arată o tradițională predilecție pentru semne standardizate, cărora le sunt atribuite un conținut univoc. Dacă un personaj primește o lovitură sau o bătaie în toată regula, este înfățișat cu un vîrtej de stele deasupra capului. Cînd unuia îi vine brusc o idee, i se atașează o bulă cu un bec aprins în interior. Tot așa, imprecațiile sînt înlocuite cu ghiulele pe punctul de a exploda sau cu capete de mort. Cea mai comodă ripostă în acest caz ar fi să precizez, fără să falsific realitatea, că nu toate comics-urile ajung la acest grad de clișeizare (cu atît mai puțin cele care se vînd astăzi sub titulatura legitimantă de „roman grafic”). Pînă la urmă aș putea concede, fără a crea prejudicii cauzei, că există benzi desenate proaste așa cum există pictură sau literatură proastă. Chestiunea este, însă, alta: nu se poate judeca o formă de discurs uzînd de criterii străine acesteia. Avem de-a face cu o „artă secvențială” – sintagma îi aparține marelui Will Eisner – destinată unei lecturi rapide sau relativ rapide. Cu toate că anumite imagini sînt create pentru o receptare lentă, pentru contemplație chiar, cititorul-privitor trebuie să aibă, în general, senzația că povestea curge într-un ritm susținut, că personajele se mișcă, sunt „animate”. Vinieta trebuie să fie, înainte de toate, eficientă din punct de vedere narativ. Iar locurile comune iconice, recunoscute și decodificate instantaneu, o ajută să fie așa. De multe ori, după cum subliniază Eisner și Edmond Baudoin, nevoia irezistibilă a desenatorului de a-și etala virtuozitatea se manifestă în detrimentul poveștii.

Pe de altă parte, originalitatea radicală nu este singurul indiciu al „artei adevărate”. Așa cum redundanța nu este neapărat caracteristica inferiorității estetice. Există o noutate discretă, care se realizează prin abilitatea de combinare a locurilor comune, prin revigorarea acestora, prin ușoare alunecări ce suspendă, în mod excepțional, norma. Există o plăcere provocată de redescoperirea a ceea ce cunoști deja, însă într-o altă distribuție, într-un alt dozaj. De ce nu susține niciun intelectual care se respectă că, de pildă, arta Evului Mediu e săracă și minoră, doar pentru că artiștii epocii se alimentau din aceeași „bancă estetică de date”, repetînd mereu aceleași clișee? Îngerul (sau, de fapt, omul înaripat) era zugrăvit mereu în partea dreaptă-sus a lui Hristos. Fecioara Maria putea fi reprezentată într-un număr limitat de ipostaze. Noul Ierusalim era închipuit aproape invariabil – într-o manieră stereotipă, nu-i așa – ca un înger în vîrful unui turn. „Geniul difuz”, cum îl numea Émile Mâle, conta mai mult decît talentul individual conștient de sine. Bineînțeles că rigoarea codului se datora, în arta medievală, caracterului său religios. Dar, în pofida laicității sale, o mare parte din banda desenată, hai să spunem, tradițională nu este, la rîndu-i, un vehicol al exemplarului, al mitului? Iar mitul este constrîngător din punct de vedere estetic, cere o constanță și un imobilism al caraterului eroilor sau al supereroilor. Evoluția și complexitatea excesivă ar presupune o cădere în istorie, în contingent, o ieșire din dimensiunea mitică, așa cum afirmă Umberto Eco în Apocaliptici și integrați.

În altă ordine de idei, ceea ce ne împiedică de multe ori să percepem farmecul benzii desenate este lectura tributară experienței literare, lipsa de familiaritate cu narațiunile în imagini și cuvinte. Sîntem obișnuiți să detectăm numai subtilitățile limbajului verbal, uitînd că avem de-a face cu un mediu hibrid, iconico-verbal. Nu privim cu sufientă atenție în ochii lui Corto Maltese atunci cînd acesta a pierdut, o dată în plus, o femeie sau o comoară. Citim, în grabă, doar bula care îi iese pe gură.

În fine…nu am de gînd să transform preferința mea pentru banda desenată într-un soi de „snobism invers”. De aceea, nu insist asupra faptului că despre banda desenată au scris „politeistul cultural” Umberto Eco sau, altfel scorțosul, Thomas Mann. La fel, nu fac decît să amintesc că „elitistul” Horia Roman Patapievici este fan Corto Maltese. Totuși, îndrăznesc să afirm că universul culturii moderne și postmoderne ar fi mai sărac fără acuratețea și eficiența narativă a lui Will Eisner, nostalgia senină a operei lui Hugo Pratt, supereroii obosiți și dezabuzați ai lui Frank Miller, expresionismul naïf al lui Enzo Mattotti, coeziunea paginii lui Dino Battaglia sau fără umbrele lui străbătute de vinișoare albe, ca pelicula unui film vechi. Și închei cu un îndemn. De curînd s-au tradus (pînă și) în românește Maus, monumentalul roman grafic premiat cu Pulitzer în 1992, două cărți ale lui Marjane Satrapi (celebra Persepolis și savuroasa Broderii), Stigmata lui Mattotti, admirabil tălmăcită de Florin Dumitrescu, și chiar Travesti-ul lui Cartărescu, tras în bandă desenată de Emond Baudoin. Iar unele dintre aceste titluri se mai găsesc în librării.

(O primă variantă a acestui text a apărut în fanzine-ul Elephant, publicat la Cluj, în martie 2006)

21 Comentarii

  1. Buna ziua,
    Am o nepotica care a terminat liceul de arte din Brasov. Isi doreste foarte mult sa urmeze o facultate de benzi desenate. Ne puteti indruma undeva?

  2. Le puteți studia și la Revista de Povestiri 🙂 Desen aplicat pe roman grafic și BD http://www.revistadepovestiri.ro/desen/

  3. Continuare , 8 iulie 2013, ora: 18: 15

    În primul rând în România, în mediul universitar, ar fi binevenit studiul benzilor desenate,dar, să nu uităm percepţia publicului (publicului ţintă, adică studenţii) asupra acestui gen de artă ! Studiul benzii desenate în mediul universitar consider că ar aduce un aport studenţilor indiferent de nivelul de pregătire (licenţă, master, doctorat sau studii postuniversitare), doar în domeniile de interes: arte plastice, literatură comparată, modalităţi narative verbale şi audio-vizuale, sociologia artei şi literaturii, filosofia culturii, antropologie culturală)!
    Banda desentă rămâne totuşi un gen artistic de nişă, care cu siguranţă nu poate fi „gustat” de orice student, mai ales la nivel de licenţă !
    Am răsfoit câteva lucrări de specialitate, Manolescu, Ion -„Benzile desenate şi canonul postmodern”, Teampău, Gelu, „Mit şi bandă desenată”, însă, cu toate sinceritatea, domnii (sau autorii consacraţi în domeniu B.D.): Dodo Niţă, Marian Mirescu, Viorel Pîrligras, Mati Botezatu, Adrian Barbu, Dragan Predic, Cristian Ciomu, cu toate că nu sunt universitari, vibrează prin toţi porii (permite-ţi-mi să mă exprim într-un limbaj colocvial) banda desenată !!!! O iubesc, o disecă, o comentează, o analizează din mai multe perspective: plastică, literară, sociologică chiar şi antropologică !
    Am un regret ca şi fost student! Lucrările ştiinţifice publicate în România în ultimii ani, au o bibliografie de zeci de pagini (exagerat de stufoasă), gândindu-mă cum a fost posibil ca autorul respectivei disertaţii de masterat, tezei de doctorat sau a oricărei lucrări ştiinţifice publicate, să citească întrega bibliografie cuprinsă de obicei la sfârşitul lucrării !

  4. Domnule Mihai Iacob,

    Având în vedere domeniul dumneavoastră de interes: „modalităţi narative verbale şi audio-vizuale”, „literatura spaniolă” şi mai ales „postmodernism hispanic”, observ cu regret faptul că nu atingenţi tangenţial cel puţin, opera grafică a autorului de b.d. (desenatorului) Enric Badia Romero !

    Nu cunosc pregătirea profesională a lui Alin, însă consider că foloseşte un limbaj de specialitate ermetic (poate o fi şi el universitar bănuiesc), dar banda desenată nu cred că ar trebui disecată aşa profund ! Banda desenată este ceva simplu: un melanj între un desen narativ, susţinut de un text (tot narativ)pe măsură ! Succesul unei benzi desenate constă în talentul scenaristului şi al ilustratorului (desenatorului) cât şinu în ultimul rând al calităţii produsului cultural finit în formă tipografică sau poligrafică !!!!

    • Mihai Iacob Mihai Iacob says:

      In primul rind, multumesc pentru reactie.

      Va multumesc si pentru mentionarea lui Enric Badía Romero. As putea sa o dau pe dupa prun si sa zic – cu toata indreptatirea, pe de alta parte – ca articolul meu nu-si propune cumva sa faca un inventar complet de autori de benzi desenate care ar merita cititi, din toate culturile sau chiar si numai din cultura spaniola. Ar fi fost necugetat din partea mea sa-mi propun asa ceva intr-un simplu articol (de fapt, un eseu). Dar am sa fiu cinstit si nu retoric: nu il cunosc pe acest desenator decit prin desenele pentru Modesty Blaise si, pornind de la aceasta cunoastere insuficienta a lui, nu l-as considera chiar lectura obligatorie. Dar va promit sa caut in librariile spaniole specializate, cu prima ocazie, si altceva desenat de el si sa-mi reconsider, eventual, pozitia.

      Trebuie sa va marturisesc si altceva, ca sa intelegeti mai bine cum ma situez eu fata de comics-uri: Nu sint un cititor frecvent de banda desenata, nu sint un specialist (mai degraba Alin a ajuns sa fie), ci un cititor sporadic. Pot spune ca ma intereseaza „si” banda desenata. Insa nu mai mult decit literatura, ci (mult) mai putin. Prin urmare, ar fi fost mai grav daca as fi ratat un autor literar postmodern important la cursul meu de postmodernism literar spaniol…desi nu-i exclus s-o fi facut deja…he,he,he.

      Apoi, a preda modalitati narative verbale si audio-vizuale nu te obliga sa fii neaparat toba de film, de banda desenata, de pictura, videoclip publicitar etc., ci sa iti fie cit de cit familiare aceste domenii, sa te misti cu destula abilitate prin ele. In schimb, e nevoie sa fii toba de cunostinte teoretice de retorica si mai ales de naratologie. Cursul meu, asa cum si numele o indica, porneste de la o comparatie cu literatura, care a furnizat si o parte importanta a terminologiei naratologice altor arte narative. Deci baza cursului si placa lui turnanta e naratiunea literara.

      Cred ca banda desenata nu-i, in principiu, nici mai simpla, nici mai complexa decit alte arte. Depinde de cum o vedem noi si de ce tip de banda desenata preferam: una mai accesibila sau una mai elaborata, mai criptica. La fel, nu cred ca banda desenata merita sa fie disecata nici mai mult nici mai putin decit literatura, pictura sau filmul. Exista oameni care vor doar sa se bucure de arta, intr-un fel intuitiv, neproblematizant, si altii – ca mine – care se bucura „mai sucit”, aplicind niste grile de interpretare academice. Cred ca aceste doua categorii pot coexista pasnic (chiar si in acelasi individ), respectindu-se reciproc. Fara ca „pleziristii” sa-i acuze pe ceilalti ca „ucid arta prin analiza”, sau „snobii universitari” pe „pleziristi” ca nu-si folosesc intelectul si se limiteaza la „imi place dar nu stiu de ce si nici nu-mi pasa”.

      In ceea ce-l priveste pe Alin, cred ca ar trebui sa va raspunda chiar el.

      • Va multumesc domnule profesor pentru un raspuns complet si atat de rapid la comentariul meu !

        V-am inteles in totalitate in demersul dumneavoastra, insa nu inteleg un aspect de ordin tehnic :)): ce ora arata serverul acestui site ??? :)))

    • Nu-s academician, doar un snob mic.

      • Alin, nu am afirmat ca esti academician, am presupus ca esti universitar, adica cadru didactic in mediul universitar ! Oricum snob nu esti ! Utilizezi un limbaj de specialitate erudit ! Felicitari pentru comentarii !

  5. Pingback: De ce să studiem benzi desenate | Geek Network

  6. Pingback: General: De se să studiem benzile desenate | WEBCOMICS.ro

  7. Acum, textul de mai jos s-ar fi vrut un soi de răspuns la articol, dar mă gândesc că în ciuda lungimii destul de nesimțite pentru ce este în stare să comunice nu merită altceva decât să fie abandonat ca un comentariu. Așa că de asta s-ar putea să nu sune fix la subiect ce urmează.

    La momentul de față cred că singurul răspuns la întrebarea ”De ce să studiem benzi desenate?” ar putea fi ”pentru bunăstarea întregii culturi”. Sunt persoane care consideră că banda desenată merită studiată ca formă de artă pentru ea însăși. Pentru a adânci și spori discursul critic ce o înconjoară și a-i facilita evoluția. Cred însă că un curs care s-ar preda cu acest scop nu ar fi începutul validării benzii desenate ca formă de artă, ci cheia de boltă a fenomenului după ce artiști au creat și continuă să creeze un corp de lucrări solid, stabil și, cel mai important, vizibil. După ce fanii și criticii amatori (sau nespecializați în așa ceva) le-au discutat într-o oarecare măsură, publicul le-a acceptat, iar studenții își arată interesul față de studiul benzii. Am impresia că istoric asta ar cam fi evoluția naturală a lucrurilor. Iar asta nu numai în cadrul acestui domeniu. Cât de aproape se află banda desenată de un asemenea moment, nu știu.

    Știu, în schimb, că sunt oameni care vor să creeze. Oameni care vor să scrie. Să scrie ficțiuni, să scrie despre lumea ce îi înconjoară, să scrie despre ei înșiși. Să o facă în episoade scurte sau în tomuri gigantice. Să o facă urcându-și gândurile în norul electronic sau punându-și cuvintele în cărți cu inegalabilă textură. Oameni care vor să facă filme cu subiecte și formate la fel de variate. Oameni care vor să picteze, să cânte sau compună, să animeze, să facă fotografii. Să creeze clădiri și haine și siteuri web. Să facă jocuri video și să spună glume pe scenă.

    Intersecția diagramelor Venn a celor enumerate mai sus nu cred că ar fi foarte vastă. Însă acea intersecție este cel mai important lucru. Căci toți vor de fapt să comunice. Să transmită cuiva idei și experiențe. Dar apar dificultăți. Poate prea multe pentru a le înșirui pur și simplu. Așa că le voi împărți în două categorii. Dificultăți în captivare și dificultăți în logistică.

    Primele ar afecta atât pe cei care se ocupă de meșteșugul scrisului, cât și pe cei care se ocupă de cele grafice. Timpul este scump, iar atenția scurtă. Degetele ne plimbă pe scurtături între taburile browserului transformând ecranul într-un joc constant de lumină pâlpâitoare. Dovada că ceea ce are autorul de comunicat este pertinent trebuie să vină imediat. Este greu să îți permiți luxul de a te lăsa purtat printre cuvinte. Mesajul trebuie să fie gata rumegat și digerat, numai bun pentru a fi rapid ingerat și a trece la următoarul fel. Același lucru afectează artiștii plastici din alt punct de vedere. Chiar dacă acest material prinde atenția mult mai ușor ea se pierde la fel de lesne. Nu îți permiți să te investești într-o operă grafică. Nu îți permiți să o asimilezi altfel decât superficial. Nu îți permiți să o interiorizezi. Chiar dacă acest comportament ar fi limitat doar la mediul internautic (ceea ce nu cred că se întâmplă; cred că se înfiripă și în viața din afara mediului digital), faptul că acesta se extinde din ce în ce mai mult nu poate fi negat, iar această problemă nu poate fi ignorată. Astfel, printr-o narațiune secvențială, foarte reductiv, putem spune că scriitorul poate beneficia de impactul vizual, iar graficianul poate afecta privitorul poate ceva mai profund decât ar fi făcut-o cu o singură planșă.

    Dificultățile logistice sunt multe și variază în funcție de domeniu. Să luăm cazul filmului. Ar fi costul echipamentelor de filmat și pregătirea tehnică necesară utilizării lor, căutarea spațiilor, găsirea coechipierilor, colaborarea cu ei, care la început de drum, în lipsa experienței și cu nu foarte mult profesionalism, poate fi anevoioasă. Apoi începe nebunia tăierii și montării. Iar apoi trebui să îți arunci plasa asupra publicului.

    Este greu să dezvolți niște baze necesare producerii unei comunicări acceptabile atunci când tot procesul este atât de dificil, când sunt atât de multe filtre în fața intenției artistice și atât de multe mecanisme cu care trebuie interacționat pentru a obție un rezultat oarecare, darămite cel sperat, iar atunci când l-ai obținut, nu prea poți fi sigur de unde a venit. Cred că banda desenată poate rezolva câteva dintre ele. În primul rând pentru că nu are buget, sau necesită unul mult mai mic. Apoi interfața dintre autor și obiect este mult mai directă, făcând procesul educării cu atât mai ușor.

    Iar aceste două tipuri de dificultăți, care nu se regăsesc discret, ci întrepătrunse, sunt un impediment destul de mare în fața oricărei persoane cu ambiții extinse către sfera comunicării și exprimării. Cel mai bun lucru pe care o persoană creativă îl poate face este să creeze. Doar astfel îi pot spori abilitățile. Însă se poate ca efortul necesar exersării mușchilor artistici să fie prea mare pentru a justifica exercițiul. Se poate ca feedbackul din partea publicului să întârzie să apară. Și să întârzie…

    Totuși nu cred că sunt deosebit de convingător până acum, nu? Poate nici nu ar trebui să fiu. Până la urmă vorbesc despre compromisuri pentru un public nesofisticat și lipsit de autocontrol, cu deficit de atenție. Vorbesc despre probleme care ar afecta mai mult pe doritorii de ficțiune de gen, de consum, de public, de masă. Vorbesc despre folosirea benzii desenate ca pe o cârjă, ca pe un set de roți ajutătoare, lucru care nu numai că probabil nu este considerat necesar, dar ar jigni pasionații de bandă desenată(cu toată că totuși ar fi un statu mai bun decât cel pe care îl are acum; baby steps). Anume sugestia ca aceasta să devină echivalentul fetei ușuratice cu care toți băieții își inițiază viața sexuală, dar care nu rămâne femeia nimănui. Poate considerați că sunt lucruri care mai bine s-ar face în ateliere și seminarii extra-universitare, în cazul în care studenții ar fi interesați sau consideră că le-ar fi de folos.

    Dar asta nu ar avea sens. Cine merge la ateliere de fotografie pentru a fi un scriitor mai bun? Sau la sesiuni de improvizație pentru a fi un pictor mai expresiv? Sau scrie nuvele științifico-fantastice pentru a deveni un compozitor mai împlinit? În schimb, mi se pare fezabilă și de bun simț integrarea în curiculă a unor anumite benzi desenate, specifice fiecărui domeniu și ținerea unor ore de bandă desenată concepute pentru dezvoltarea anumitor aptitudini în viitorii creatori, în funcție de nevoi.

    Iar banda desenată ar fi potrivită pentru așa ceva. Este imens nivelul de abstractizare care se poate impune în acest mediu și totuși lucrarea să-și păstreze claritatea comunicării. De asemenea abstractizarea poate să fie aplicată atomizat. Lucru care face destul de ușoară realizarea unei comunicări în bandă desenată, chiar și în lipsa anumitor calități din partea autorului.

    Asta nu înseamnă că realizarea unei benzi desenate puternice este un lucru facil. Dar înseamnă că folosirea formei extrem de pliabile a benzii desenate cu scop didactic ar putea ușura predarea anumitor concepte și tehnici. Iar cum cele mai multe texte despre banda desenată au caracter interdisciplinar nu cred că dascălii ar duce lipsă de material din care să se inspire, dacă vor să pornească asemenea inițiative.

    Știu că sunt vag, știu că asta nu ajută foarte mult poziției mele, însă poziția mea este în final una destul de ”soft”. Aș vrea să fie studiată. Ipotetic aș vrea să aibă o universitate dedicată. Însă lucrurile nu se rezolvă prin dorința unui tânăr tocilar burtos. Trebuie să câștige asta. Trebuie să-și demonstreze valoarea. Iar unul dintre modurile în care ar putea-o face în primă fază ar fi prin aceste studii interdisciplinare, prin donarea formei proprii altui domeniu. Măcar astfel ar spori diversitatea de instrumente disponibile instructorilor și profesorilor. Ceea ce nu poate fi altceva decât un lucru benefic.

    • Mihai Iacob mihai iacob says:

      In sfirsit, Alin, aflu mai mult despre pozitia ta in legatura cu chestiunea studierii BD-ului/comics-urilor la universitate. Cred ca textul putea foarte bine sa fie publicat in Lapunkt ca articol de sine statator.

      As vrea sa ma refer doar la doua dintre ideile tale (in ce ai scris sint mai multe chestii demne de comentat, dar raspund doar la cele care se refera strict la tema articolului meu).

      Cu una sint doar pe jumatate de acord, iar cu alta, cu totul de acord…mai mult, mi se pare o idee de-a dreptul luminoasa (pe bune).

      Incep cu prima, pe care o plasez, cu oarecare surprindere dat fiind ca vine din partea ta, intr-o viziune mai degraba conservatoare asupra invatamintului universitar (conservator nu e neaparat „de rau”…poate fi sinonim si cu „temeinic”, „riguros”, „natural” sau „eficient”): sigur ca ar fi firesc ca un curs despre banda desenata sa fie cerut mai intii de piata intelectual-artistica…si chiar de piata-piata de produse culturale. Daca asta s-ar intimpla, cursul n-ar trebui „sa piarda timpul” cu pledoaria pro domo sau sa amestece riscant studiul cu promovarea materialului studiat. Adica ar fi un curs mai „universitar”, mai rece si mai stiintific. Totusi, exista cel putin doua contraargumente:

      1. Cursul meu (si) despre banda desenata se adreseaza unor studenti de la limbi straine, iar unii dintre ei studiaza spatii culturale unde banda desenata are ceva greutate (Spania si Italia, de exemplu).

      2. Sint incredintat ca lucrurile pot fi si nitel fortate prin operatiuni de desant in spatele liniilor inamice. Adica, daca am astepta canonizarea benzii desenate in Romanica, recunoasterea ei ca produs cultural demn de atentia unui consumator pretentios, riscam sa ajungem oale si ulcele inainte ca lucrul asta sa se intimple. Pe de alta parte, chiar judecind lucrurile cu toata distanta de care sint in stare, nu doar din perspectiva interesului personal al unei vieti profesionale invariabil limitate in timp, cred ca ar fi bine ca universitarii sa actioneze, uneori si intr-o anumita masura (chiar in spatiul universitar, nu doar in publicatii culturale), si ca agenti culturali. Refuz sa accept ideea ca institutia la care lucrez, adica universitatea, ar trebui sa fie „ultima la rind”, sa se margineasca doar la „a taia panglica”, odata ce monumentul a fost construit si recunoscut ca atare de comunitate. Pretind ca, din cind in cind macar, sa pun si eu barem o caramida la monumentul ala sau sa intervin in faza de proiect. Teoretic vorbind, exista sanse ca unii dintre tinerii care afla de anumiti autori si opere de bd la orele mele de „modalitati narative in literatura si artele vizuale” si sint obligati, pentru a obtine o nota de trecere la master, sa reflecteze cu atentie la bd-uri, vor privi cu mai multa intelegere, pricepere, interes, daca nu chiar cu pasiune acest tip de arta. Nu crezi? Ca universitatea nu trebuie sa fie doar o institutie „tematoare” care se margineste la a lua act de canon. Ea poate sa fie si agent canonizant.

      A doua idee exprimata de tine, pe care o sustin cu entuziasm, e cea care propune studiul, la mai multe facultati, nu a benzii desenate „in sine”, ci a unor „benzi desenate de profil”. Acum fac legatura cu ce spuneai in urma cu citeva zile pe webcomics: ca ar fi interesant un curs de „banda desenata politica” la Facultatea de Stiinte Politice. Probabil ca te gindeai, printre altele, la operele lui Joe Sacco. Sau chiar la Guy Delisle. Sau la bd-ul propagandistic national-comunist din Cutezatorii anilor 70 (ciclul „Columna in milenii”, de pilda). La arte plastice s-ar putea prefera autori mai picturali, precum Lorenzo Mattotti. La arhitectura, Les cités obscures, de Schuiten si Peeters, la psihologie, poate Crumb etc.

      Am descoperit, dupa ce ti-am citit comentariul, ca eu chiar fac asta, fara sa fiu pe deplin constient (he,he): la cursul meu de naratiune postmoderna, discut cu studentii si o banda desenata integrabila, cred, in aceasta tendinta. Dar si intr-un curs care s-ar ocupa, de exemplu, de „literatura memoriei” din anii 2000, o tema greu de evitat in literatura spaniola actuala, s-ar putea discuta un „iconotext” precum „El arte de volar”, de Antonio Altarriba (scenarist) & Kim (desenator).

      Multumesc pentru comentariu.

      • Legat de punctul 2 din contraargument, nu ar fi totuși studiul benzilor de profil aceste ”operatiuni de desant in spatele liniilor inamice”? Sau cel puțin singura metodă realistă prin care acestea ar putea fi realizate cu oarece efect?

        Iar apoi nu vroiam să zic că rolul universității este doar de a canoniza. Dacă lucrurile se fac cum trebuie adevărata călătorie a proiectului benzii desenate începe de abia cu intrarea sa în universități. Pentru că eu și alții asemeni mie suntem limitați de o multitudine de factori, pornind de la gusturile discutabile, ajungând la aparatele critice cu care ne înzestrăm mai pe apucate.

        • Mihai Iacob Mihai Iacob says:

          Raspund ca natia mea adoptiva, galicienii iberici, cu „depinde”…adica, pe de-o parte, da, includerea asta „insidioasa”, netematizind mediul, ci prezentindu-l doar ca o unealta low profile, o maniera mai neconventionala si mai „distractiva” de a vorbi despre aceleasi lucruri (politica, jurnalism, psihologie, literatura, psihologie) poate fi cea mai eficienta metoda. Pentru ca n-ar face valuri si n-ar parea o initiativa anti-sistem. O „metoda a calului troian”, de fapt („Vorbim despre politica aici, nu despre benzi desenate”). Pe de alta parte, cred ca se pot „arde etapele”, totusi, la facultatile in care se studiaza literatura si artele plastice. Acolo intrarea si chiar cararea sint pe jumatate deja facute si defrisate si ar fi pacat sa nu tinem cont de lucrul asta. Adica publicul ar trebui sa fie, in principiu, mult mai disponibil si mai deschis. Ar putea intra „lansat” in bd, dindu-si drumul pe toboganul dimensiunii ei literare sau plastice. Nu ar fi nevoie decit de un minim ghidaj.

          In ceea ce priveste cealalta chestiune, se vede treaba ca am inteles-o eu gresit, pentru ca si tu o lasai oarecum in suspensie si interpretabila in comentariu. Scuze…prin urmare, sintem de acord ca totul ar trebui sa inceapa in facultati.

  8. Trebuie sa remarc ca se observa un oarecare elitism in comentariul lui Alin care nu serveste cu nimic la discutia propriu zisa, desi raspunsul dumneavoastra este unul intr-adevar foarte bine detaliat si empatic in masura in care poate fi empatic fata de o persoana care refuza teza printr-un argument de tipul red herring.

    Va aplaud ca aduceti in discutie o abordare academica a benzilor desenate, deoarece ele pot fi studiate interdisciplinar si nu ar trebui sa fie strict apanajul studentilor in artele cele frumoase, dar gasesc ca sunteti mult prea timid in incercarea de a argumenta motivele pentru care ar trebui sa existe aceasta abodare. Primul argument cu care ati deschis este un apel la nostalgie, care, desi este unul care starneste emotiile multor persoane, nu justifica neaparat importanta comics/bd-urilor pentru „academia”. De la argumentul doi in jos, articolul devine mai mult defensiv decat militant, terminandu-se cu teama de a nu deveni „snob”. Va rog, militati mai mult, fiti mai convingator, ajutati-ne pe noi, cei mici(studenti), sa intelegem si sa cerem aceste studii de la facultatile noastre, sa nu le vedem doar ca pe niste ciudatenii amuzante prezentate de proful acela „de treaba” intr-un curs.

    Inauntrul sociologiei a aparut de mai demult un curent timid, dar care a inceput sa se inchege putin cate putin, care doreste sa studieze benzile desenate atat din punct de vedere istoric, ca incadrare si ca tipologii culturale si fenomene sociale(razboiul in BD, femeile/rasa/orientarile sexuale in BD etc.), cat si ca metoda de a observa si studia „producerea culturii” in si prin acest mediu. Din pacate, studiile care s-au realizat deja, printre care il mentionez si il recomand pe al lui Brienza Casey, „Producing Comics Culture: A sociological Approach to the Study of Comics”, nu sunt usor de accesat la modul general, pentru ca inca este un studiu de nisa (din pacate, am reusit sa citesc doar cateva fragmente din acest studiu.)

    Mai mult s-a scris in domeniul pedagogic despre benzi desenate, desi intr-un mod oarecum isteric, daca este sa ne luam dupa May Hill Arbuthnot, una din cele mai mari pedagoage din America (ce-i drept, dumneaei scria prin 1957 si condamna benzile desenate cam cum condamna soccer moms jocurile video in ziua de astazi). In ziua de astazi foarte multi pedagogi adopta prezentarea de benzi desenate in predare si am auzit chiar de cazuri fericite cand Persepolis – mi se pare – a fost recomandata ca lectura suplimentara pentru copiii dintr-o scoala americana.

    Desigur, nu stiu daca scopul este aici sa ma lansez intr-o descriere a literaturii deja existente, cand imi imaginez ca dumneavoastra va doreati sa lansati un apel catre plaiurile noastre. Mi-ar face placere sa vin la un curs de-al dumneavoastra in care folositi bd-uri ca material didactic, deoarece subiectul ma intereseaza indeaproape.

    Mi-as dori ca, pe viitor, sa existe macar un curs despre pop-art, in care sa se poata incadra cu aceeasi usurinta si arta lui Norman Rockwell, si munca lui Roy Lichtenstein etc etc (ma opresc sperand sa nu intru si eu in snobism sau sa pacatuiesc prin a face aluzii la nume importante)

    Incheind aceasta uriasa poliloghie, va multumesc ca ati scris despre asta si va incurajez sa continuati.

    • Mihai Iacob mihai iacob says:

      Rina, propun sa ne tutuim. In primul rind, multumesc pentru reactie, pentru timpul si rabdarea pe care le-ai investit in comentariu.

      Sper sa aflu pina la urma ce-mi reproseaza exact Alin. S-ar putea ca el, inconjurat fiind de tineri care se bucura fara complexe de benzile desenate si care nu-si pun problema daca e vorba sau nu de un produs cultural legitim sau „demn”, sa aiba senzatia ca articolul meu se opinteste inutil pentru a deschide usi deja larg deschise. Dar eu ma adresam in principal altui public, nu celui deja convins (de fapt, n-ar fi avut niciun sens sa apar cauza benzii desenate in fata unor oameni care o iubesc deja, nu?). Cititorul tintit de mine cu precadere e unul care are de la 40 de ani in sus, e un universitar simandicos, elitist si destul de rigid, cu specializare filologica si cu un anume tip de atitudini, reactii si obiectii, pe care le cunosc destul de bine. Din fericire, nici tu, nici Alin nu faceti parte din acel public. De ce, atunci, ar trebui „adresat” un astfel de receptor, cam „sucit” si cam antipatic? Pentru ca el, datorita virstei si pozitiei academice si administrative are puterea sa umble la curriculum si sa dea drept de cetate (universitara) benzii desenate.

      Ai dreptate cind spui ca argumentul sentimental nu e puternic. Nici nu sustin asta in articol. L-am mentionat la inceput doar pentru ca stiu ca el conteaza intr-o anumita masura pentru cei de virsta mea, fosti abonati la Pif Gadget, in anii ’70-’80.

      Cit priveste caracterul „defensiv” sau „militant” al articolului, nu sint foarte sigur ca se poate face o distinctie atit de clara. Caracterul defensiv poate ascunde un militantism indirect, pentru ca – am sa-ti marturisesc un secret – nu prea sint capabil de militantism direct. Ar trebui sa fiu posedat de o credinta fara fisura, iar eu nu pot experimenta asa ceva, din fericire sau din pacate, nici cind e vorba despre banda desenata, nici cind e vorba despre altceva. In articolul acela exista si propriile mele obiectii, explicite sau implicite, cu care lupt, dedublindu-ma (caci si eu sint ca publicul meu tinta, un „sucit”…dar, sper, mai simpatic), nu doar obiectiile reale sau imaginate ale altora. Relatia mea cu banda desenata nu e suficient de simpla si de univoca pentru a ma putea transforma intr-un militant sau un agitator. Iar eu chiar ma tem de „snobismul invers” pentru ca l-am constatat pe viu la anumiti colegi, care se blindeaza in spatele referintelor la cultura populara, pentru ca stiu ca in jurul lor se afla doar adepti ai culturii asa-zis „inalte”. In felul asta, cei care vorbesc despre banda desenata, videoclipurile lui Lady Gaga sau literatura de pe bloguri „ies din rind”, pozeaza in hipsteri universitari. Iar postura asta nu-mi place mai mult decit cea elitista „traditionala”, pentru ca eu nu vreau sa folosesc banda desenata pentru „a o face pe desteptul”, a obtine faima sau un loc mai cald si mai bine platit in sistem sau in afara lui. Pur si simplu cred ca e o materie demna de studiat la scoala… dar nu e Sfintul Graal. Revenind la ce spuneam inainte, mi s-a parut util sa formulez niste obiectii reale si eventuale fata de banda desenata (obiectiile formulate deja sau neformulate de colegii mei, care, multi dintre ei, nici macar n-au catacdisit macar sa se gindeasca suficient de serios la banda desenata ca sa conceapa si sa verbalizeze obiectii) si sa apar, destul de succint, banda desenata de ele, nu fara rezerve, insa.

      Multumesc pentru recomandarile bibliografice. Nu le cunosteam. De fapt, banda desenata e doar una dintre precocuparile mele, nu cea centrala (ma ocup cu precadere de naratiunea postmoderna spaniola si de argumentatie).

      Mi-ar placea sa vii la cursul meu de la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine (il predau in limba romana, nu in spaniola, fiindca e curs de trunchi comun intr-un masterat adresat studentilor de la mai multe specializari). Cursul nu trateaza doar banda desenata ci, in general, modalitatile narative din discursul vizual static (tablouri, naratiuni in miniaturi si benzi desenate). Anul asta s-a terminat, dar va fi reluat, daca nu se intimpla ceva neprevazut, in semestrul 2 al anului scolar viitor. Sint incredintat ca prin participarea unor oameni interesati si informati cum sinteti tu si Alin, orele acelea ar iesi cu mult mai bine. Numai sa nu-ti dispara interesul pentru cursul acesta pina la anul…he, he…cauta-ma pe facebook, ca sa-ti dau adresa mea de e-mail si sa mentinem contactul.

      Dar, pina atunci, n-ai vrea sa scrii tu un text despre banda desenata pentru Lapunkt? Mai militant si mai contondent…he, he. Eu nu fac parte din redactia blogului, cea care decide ce se publica si ce nu, insa sint incredintat ca ai putea oferi un text publicabil. Mi-l poti trimite mie, iar eu il trimit mai departe. Ce zici?…zi-mi pe facebook.

    • Nu va suparati, cum ati reusit sa cititi cele 4 pagini din articolul semnat de Brienza Casey ?

      Aveti abonament sau ati platit 37 USD ??

      Eu am incercat sa-l gasesc, dar numai rezumatul articolului l-am gasit disponibil !

  9. Încerc de câteva zile să găsesc o formulare cât mai politicoasă a comentariului ăstuia, dar nu-mi iese, așa că-l las cum se vede:

    Mi se pare teza articolului, sau ceea ce mi se pare mie că ar fi teza articolului în conformitate cu titlul său, anume că nu putem aprecia corect banda desenată până nu dezvoltăm o serie de criterii estetice și critice intrinseci formei de artă, este îngropată sub răspunsul preemptiv la o serie de acuzații, sub ceva ”name dropping” irelevant pentru persoanele care ar trebui să fie ținta articolului, anume persoanele care se opun studiului benzii desenate (fie pentru că nu sunt familiare cu respectivii artiști, fie pentru că nu au fost convinși de valoare operei lor) și ceva apel la autoritate.

    • Mersi pentru efortul de a fi politicos, Alin…:))…Sint de acord ca am practicat name dropping-ul, insa nu sint sigur ca e neaparat o practica irelevanta in cazul de fata („nu sint sigur” inseamna ca iau sincer in calcul posibilitatea ca tu sa ai dreptate, nu eu), pt. ca: 1. am vrut sa le dau peste nas „cultureilor”, aruncindu-le sub ochi niste nume importante, zic eu, de care ei habar n-au, ca sa le provoc un mic complex de ignoranta si sa-i incit sa caute informatie singuri (recunosc ca e un tertip sofistic si usor rautacios, dar nu m-am putut abtine…he, he)…name dropping-ul e un fel de teaser aici; 2. publicul tintit de mine nu e format doar din cei care n-au auzit de numele alea, ci si de cei informati, dar care nu vad, totusi, in banda desenata un obiect de studiu potrivit pentru un curs universitar, ci doar un material bun pentru consumul relaxat din timpul liber (aceia inteleg si pot evalua si scurtele comentarii care insotesc numele cu pricina); 3. name dropping-ul doreste sa fie, in sine, o revendicare, un act simbolic de legitimare, pt. ca aceste nume nu se prea citesc pe la noi prin medii. Macar atit pentru inceput…; 4. asta nu e un text academic, ci un text sprintar de blog, care doar incita la discurs academic despre banda desenata, deci nu cred ca i se poate cere sa trateze un autor in profunzime si sistematic. Daca vrei un text academic despre banda desenata, iti pot trimite unul…in caz ca citesti in spaniola, pt. ca in limba aceea l-am scris, pentru un congres specializat…sau, mai bine, te invit la cursul meu de la universitate (despre naratiunea verbala si iconico-verbala…un curs „clandestin” de banda desenata, de fapt). Sint sigur ca ai putea sa le spui chestii interesante studentilor mei. Cealalta obiectie a ta, cum ca raspunsul anticipat la niste acuzatii ce pot fi aduse benzii desenate (de fapt, acuzatiile acestea au fost aduse deja, dar in alte spatii culturale, ar „ingropa” teza articolului n-o inteleg. Adica nu ti se pare necesar ca banda desenata sa fie aparata de acuzatiile care i se aduc (recunosc ca, in spatiul cultural romanesc, ele nici nu se formuleaza macar, din necunoastere si indiferenta fata de mediul asta de exprimare…de-aia le-am si formulat eu, cu anticipatie). Poti sa ma faci sa-ti inteleg obiectia? Alta chestie: n-ai vrea sa dai un text pentru Lapunkt despre subiectul asta? Daca vrei, un text care sa polemizeze cu articolul meu sau un alt text care sa apere mai bine cauza benzii desenate. Ce zici?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *