PISICA LUI SCHRÖDINGER

 

Scriu despre cărțile lui Mircea Cărtărescu pentru că ele mi-au declanșat nevoia de-a mă cunoaște mai bine și mi-au ascuțit simțurile, mi le-au cizelat într-un mod aparte, cum n-au reușit, de-a lungul timpului, alte cărți. E CEVA în ele ca un traseu printr-o pădure deasă. Mă iau după semne și sunt sigură că, la sfârșit, voi ajunge într-un spațiu pe care l-am visat, de împăcare a ființei mele cu sine, un spațiu al mântuirii. Multora li se va părea halucinantă această idee, desprinsă dintr-o pagină de literatură. Dar eu pot spune că aceste scrieri m-au făcut să cred cu tărie în ceea ce VA URMA. Pagini care-ți dau încredere, te ajută să înaintezi, cu tot cu cohorta de amintiri estompate și de vise neterminate.

 

În Jurnal, pe care criticii s-au înghesuit, de la apariție și până acum, să-l considere nesemnificativ în comparație cu celelalte scrieri ale sale, Mircea Cărtărescu dă, într-un mod elegant și mereu iterat, uneori cu obstinație, până la epuizare, cheia de interpretare a creației sale, fie că e vorba de poezie, fie că e vorba de proză. Am impresia că jurnalul, oricât ar părea de paradoxal, trebuie situat la rădăcina scrierilor sale. Ramificațiile de acolo pornesc. Vlăstarele, mugurii creației, de acolo țâșnesc. Sinceritatea privită ca una artificială, trucată, din masiva sa lucrare de literatură diaristică, constituie forma pe care o ia conștiința scriitoricească și combustibilul necesar arderilor viitoare. Jurnalul, atât de masiv, publicat ”în pereche” cu alte scrieri, e dovada clară că Mircea Cărtărescu e un profesionist al scrisului. Nu-l repudiază, nu-l lasă într-un sertar, pentru posteritate, ci-l scoate la atac, acum și aici, bărbătește, cu toate riscurile posibile, pentru că acesta este cel mai în măsură să-l clarifice, pe el, ca scriitor, pe el, ca om, să-l interpreteze înainte de-a o face ceilalți, criticii, stilisticienii, hermeneuții. Cred că e pe deplin conștient că acest jurnal îl poate discredita, ”cărămida” asta poate să-i asfixieze opera, nu zic să i-o anuleze, ci să arate un alt Cărtărescu, total diferit de cel pe care-l cunoșteam. Efectul însă e cu totul altul și, așa cum am precizat mai sus, jurnalul oferă, într-un mod inedit, căi de acces la opera cărtăresciană. Luminează cumva, ca un felinar, drumul spre creație și asta, orice s-ar zice, nu e puțin lucru. Cunoscut ca un foarte rafinat teoretician, Cărtărescu mizează pe flerul cititorului viu, care nu se lasă doborât de multitudinea și densitatea paginilor. Nucleu a ceea ce a fost spus în creația sa și germene a ceea ce este permanent gândit și va fi, probabil, într-un târziu, spus. Chiar și atunci când vorbește despre faptul că nu va ajunge niciodată un autor recunoscut ailleurs, chiar prin menționarea periodică a procesului anevoios prin care-i sunt traduse peste hotare cărțile, Mircea Cărtărescu își consolidează, de fapt, sistemul (de gândire, de scriere) și lucrează la sinele său. Totul se arhivează, se clădește, se sedimentează, sunt straturi ale conștientului și subconștientului care se condiționează reciproc, se întrepătrund, se suprapun, se anulează. Sigur că e captată doar o parte infinitezimală din stocul informațional, sigur că predomină caracterul aluvionar, neomogen, al informației, însă nici nu se poate altfel. În momentul în care notează ceva, orice, din ordinea evenimențială a unei zile, scriitorul deja e cu gândul la altceva, iese din pagină, intră într-alt joc conceptual sau scriptural. Sunt porțiuni de informație care nu ajung niciodată să se întâlnească, unele nici nu intră în atenția lui. Nu va bănui, probabil, cât de important e ceea ce s-a pierdut.

Nu voi ezita să afirm că visul este figura dominantă, tutelară, a prozei cărtăresciene, a scrisului său. El traversează și hrănește  ca un fir de apă subteran (dar și la vedere, în straturile de suprafață) întreaga operă. Ramificațiile sau tentaculele sale pornesc – aș zice răspicat – din jurnal. Jurnalul, privit, adesea, în mod cu totul eronat, după cum spuneam, ca o chestie nesemnificativă, în care se ”varsă” la kilogram toate angoasele, în care autorul se lamentează și își plânge neputința la infinit, mi se pare, de fapt, lucrarea cea mai în măsură să decodifice creația în integralitatea ei. Aici, Cărtărescu spune răspicat, apăsat, aproape pe fiecare pagină, ce înseamnă pentru el visul. Conceptul de TEXISTENȚĂ, unic în literatura română și universală, inventat de prozator pentru a(-și) explica scrisul, se poate defini prin visul ca viață sau viața ca vis. Dacă admitem că viață (trăită) sau existență = vis și vis = text, activat sub amprenta subconștientului, atunci lesne am putea inversa (permuta) termenii sub semnul relației de tranzitivitate (dacă A =B și B = C, atunci și A = C), ajungând la echivalența existență = text. Jurnalul își întinde, așadar, tentaculele onirice și-n celelalte genuri literare în care autorul și-a dovedit talentul, respectiv în poezie și, mai cu seamă, în povestiri și în roman. Viața nu există, nu poate fi concepută, în cazul lui, fără vis, fără, adică, dimensiunea onirică. Jurnalul ca lume a visului, aproape ca o existență secundă. E ca-n Orbitor, viața trăită are un corespondent în ”viața” din vis. Cele două tipuri de viață (deși al doilea tip e unul fabricat sub puterea subconștientului: viața visată, viața netrăită, viața în stare latentă, viața fantastică etc.) se întrepătrund sau își răspund în oglindă, ca foaia de hârtie străpunsă de pix. Există un punct de tangență, o zonă de ”intimitate” maximă, în care rolurile se, parcă, inversează, până la pierderea identității, până la a nu mai ști ce este real (viață trăită) și ce-i fantastic (lumea visului). Și, din nou, apelul la Texistență. Visul care poate fi (re)povestit funcționează, în sine, ca un text.

Cred că, în mare măsură, Mircea Cărtărescu își inventează visele. Ele sunt prea închegate, prea țesute-n poveste, cu lux de amănunte, uneori, când știm cu toții câte dificultăți întâmpinăm dimineața, la trezire, în a le relua, în a le (re)povesti (apropiaților, de obicei). De cele mai multe ori, lipsesc părți întregi din vis, rămân doar fragmente, un fel de cioburi, cu care nu reușim să reconstituim întregul așa cum s-a consumat el, dincolo de perdeaua realității trăite. Se impregnează, de obicei, în memorie, imaginile tari, dominante, ale visului, figurile umane (cunoscute sau necunoscute, întâlnite doar atunci, în vis) sau animaliere. Mai cu seamă acestea persistă. Sau o stare puternică, prelungită și după terminarea actului oniric. O scurgere a visului, o alunecare a lui, situată între starea de somn și cea de trezie, o legătură țesută fin între două lumi care ne aparțin deopotrivă, între două lumi prin care și în care ființăm. O coadă a visului, ca o coadă de cometă. Comparația nu mi se pare hazardată, visul apare și dispare subit (nedispărând, de fapt, pentru totdeauna, ci doar camuflându-se, arhivându-se, la fel ca alte acte ale noastre, în pânza memoriei, a subconștientului), asemenea cometei pe bolta cerească. Visul, în general, cel cărtărescian, în special, e, în termeni metaforici, o stea cu coadă (vezi Ioana Pârvulescu, Geamănul din vis, în ”România literară”, nr. 21, 2001.)

 

Revenind la ce spuneam în rândurile de mai sus, e puțin probabil să existe oameni care visează neîntrerupt, structurat, sofisticat, împingând arta de a visa până la cotele maxime ale imaginarului și ale irealului. E puțin probabil să existe oameni care fac corp comun cu această lume a visului, uneori până la anularea lumii reale. (Până și visele vizionare suferă distorsiuni, iar actul reconstituirii lor devine dificil. Au existat, în istoria omenirii, persoane dotate cu simțul special de a visa vizionar, cumva premonitoriu, oameni cu capacități paranormale (cel puțin astfel pot fi judecați dacă apelăm la armele rațiunii și ale logicii), care reconstituiau, pas cu pas, din firul unor vise repetate, adevărate teorii.) Ar fi greu de închipuit o minte atipică, aproape dementă, care să-și construiască opera pe principiul activării continue a visului. Sunt convinsă că, așa cum filozofii își construiesc sistemele lor de gândire pornind de la niște dominante, transformate, mai apoi, în universalii, tot așa Cărtărescu, care nu e departe de universul filozofic, prin abordare și stil, își construiește creația, pas cu pas, cu intermitențe, adesea, cu intermitențe suportate greu, pornind de la vis, de la structura fragmentară a visului, de la onirismul fractalic.

Aproape toate soiurile de vise sunt, la Mircea Cărtărescu, determinate, însoțite, adică, de un determinant, ca și când autorul ar ține morțiș ca ele să fie individualizate de la început, legate de un CEVA care nu este al tuturor, ci doar al ființei lui. Când spune: fantastice, nebunești, atipice, recurente, scămoase(”cocon de vise scămoase” – Aripa stângă, p. 30.) etc., autorul le definește, le supradefinește, le licitează, le supralicitează. Visul e mai mult decât o povestire (cu cap și coadă), e TEXISTENȚĂ. Textul care devine existență și existența care devine text. Dublă direcționare. Dublu sens. Visul e temă, simbol, poveste (text narativ), context,pretext etc. E ceea ce însoțește textul, ceea ce-l fragmentează, ca, mai apoi, să-l reasambleze, e realitate (din perspectiva povestitorului înrăit, dedat la vis, visare etc.) și ficțiune (din perspectiva cititorului degustător asiduu de literatură). Visul cărtărescian e pisica lui Schrödinger. Nu vom ști niciodată cât e realitate și cât e ficțiune. Unde începe și unde se sfârșește. Nu vom face, recitindu-l (cu gândul că-l vom înțelege mai bine), decât să ne agățăm și mai tare de sârma labilă a cuplului viață-moarte, vizibil-invizibil, bun-rău, frumos-urât, departe-aproape, aparență-esență etc.

 

”Existau canale între vise, ele comunicau așa cum construcțiile din București comunicau toate unele cu altele, așa cum fiecare zi a vieții mele, la distanță de ani sau de luni, sau de o singură noapte, se lega prin tuburi filiforme, insesizabile, de toate celelalte. Dar nu toate catacombele, tuburile, cablurile, sârmele și canalele erau la fel de importante. Magistrale ale visului virau brusc în autostrăzi ale realității, creând constelații și engrame pe care cineva, de foarte sus, le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simțit pe propria piele, ca pe tortura sadică a tatuării.”(Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, București, Humanitas, 1996, p. 31.)

 

Aș merge mai departe și aș spune că există canale între scrierile sale. Metafore liant, transferabile de la o carte la alta, idei reluate și-ngropate mai adânc în materia textului. Cărtărescu își introduce visul în cutia realității și începe să experimenteze. Îl întoarce pe toate fețele, îl observă, îl târăște după el peste tot. Visul lui e când viu, cu elemente la vedere, prin urmare decodabil, transparent, când ”împrăștiat în bucățele”, opac, precum pisica lui Schrödinger într-o anumită etapă a observării ei. E imposibil să rămâi ca cititor al cărților lui la o interpretare liniară. Dacă nu părăsești tărâmul literaturii, dacă nu te îndrepți și spre altceva, mai bine nu-l citești. Interpreții lui trebuie să plece la drum cu arme de felurite mărimi, sofisticate, din domenii uneori totalmente diferite de reflecție (filozofie, religie, fizică, matematică etc.). Ți-o cere, într-un mod elegant, chiar el, în jurnal, spre exemplu: ”20 mai (2003 – n.n.) Criticii sunt insensibili la tot ce nu pare ”literatură” (personaje, viziune etc.) în cărțile mele. Cultura filozofică, teologică, științifică, tehnologică etc. etc. pare să fie cam lacunară în ce-i privește. Țin minte că nici unul dintre criticii invitați n-a comentat, la o emisiune TV, afirmația mea că romanul Orbitor nu poate fi înțeles cu adevărat rămânând doar la literatură, că el consună cu dezvoltări din matematicile și fizica actuală, cu ecuațiile nelineare, teoria catastrofelor, a haosului, a fractalilor, cu hologramele cuantice etc. Și totuși un european mediu instruit ar trebui să știe cum arată lumea lui în clipa asta și cum se rotunjește frontul cunoașterii. Chiar și la nivel de știință popularizată, chiar și numai atât. Eu însumi ar trebui să-nțeleg infinit mai mult.” (Mircea Cărtărescu, Jurnal. II. 1997-2003, ediția a 2-a, București, Humanitas, 2007, p. 385-386.)

 

Nemulțumirea scriitorului devine frustrarea cititorului. Nevoia lui de a înțelege se transferă la cititor și, astfel, ei ajung să facă, într-un mod bizar, corp comun. O dată intrat în rețeaua sistemului său de scriitură, devii fluture. Fluture-cititor. Curios e că nu folosește, în aceste fragmente delicat acuzatoare, cuvântul psihologie sau psihanaliză. Și nu cred că e o simplă omisiune. Asta înseamnă că nici visul nu va fi introdus de către autor în vechile și mult uzatele scheme freudiene și jungiene. Sau nu consideră că aceasta ar fi pista ideală de interpretare. După ce parcurg cartea despre visul chimeric, îmi dau seama că lucrurile chiar așa stau, că autorul le gândea în acești termeni încă de pe vremea tinereții, de pe la 20 de ani, de când ”a făcut ochi” în literatură.

Prin citirea literaturii lui Mircea Cărtărescu din perspectiva visului se pot face asocieri pertinente cu fizica de tip cuantic, cu teoriile care-ncearcă să explice structurile infinitezimale. Structura visului e fragmentară prin excelență, pulverizată, disipată în ființa visătoare (capabilă de a visa), așadar actul reconstituirii unui vis ține de artă. Arta de a confecționa vise având particule de diferite forme, dimensiuni, culori etc. Praful viselor. Visul pulverizat, metamorfotic, șanjabil în funcție de context sau visul unic, reluat. Multiplicarea obsesivă a visului, trăirea în dimensiunea lui, până la confundarea lui cu realitatea. Fractalizarea visului. Fractalii pot fi, precum ionii, pozitivi sau negativi? Dacă da, atunci și visele sunt energii pozitive sau negative. Rețeaua viselor urmează (sau e posibil să urmeze) modelul pânzei de păianjen, urzită în cercuri concentrice. E, atunci, o încadrare perfectă a scrierii cărtăresciene în metafora păianjenului.

Într-o pagină de jurnal, Cărtărescu spune răspicat: ”De la Pynchon am învățat să-mi tratez cititorul fără nici o milă. Iar el a-nvățat de la Joyce. Care o știe de la alchimiști. Și ei, de la cel de trei ori mare.” (Ibidem, p. 344.) Ce înseamnă ”a-l trata pe cititor fără nici o milă”? Dacă privim la Joyce, ne dăm seama că cititorul nu mai poate fi unul comod, (doar) contemplativ. El e chemat să înțeleagă și să participe constant la facerea textului și la perfecta sau păguboasa lui decriptare. A nu-l menaja pe cititor, înseamnă să-l faci partener de dialog. Textul joycean, textul cărtărescian și altele asemănătoare lor își permit să expulzeze orice cititor imun la expresivitate. Știm la ce se referă. Joyce, alchimiști, Dumnezeu sau invers: Dumnezeu, alchimiști,Joyce, e o serie de nume care trimite la concepte precum: unic, mister, ermetic, infinit… E vorba despre trei lumi inițiatice. (Pe cale de consecință, avem literatură inițiatică, literatură care te scoate din starea generică și te ”obligă” să parcurgi niște etape în decodarea ei? Doar literatură fantastică? Transliteratură? O literatură care se depășește pe sine, care transgresează contururile propriei existențe. Tinde să devină altceva, nu se mulțumește cu a ei condiție. Nu i-aș zice literatură vizionară. E o literatură care părăsește litera, centrul gravitațional sinonim cu sensul literei.) Nu oricine ar avea privilegiul de a ”face cunoștință” cu literatura lui Joyce, cu dimensiunile exploratorii ale alchimiștilor, cu Dumnezeu. E nevoie de o inițiere, asta ne sugerează Cărtărescu, altfel rămâi în afara numitelor lumi. Parcă ne-ndeamnă să-l așezăm, prima dată, în această linie de creație și nicidecum în alta, pe Pynchon, un postmodern în adevăratul sens al cuvântului, iar, apoi, cu permisiunea cititorilor, și pe el. Nu ne obligă, ne sugerează. Și e mult, foarte mult orgoliu de scriitor în acest demers. Al treilea volum din jurnal, care cuprinde perioada 2004-2010, este intitulat, simplu, ZEN. Dintr-o dată, așadar, jurnalul ca jurnal se redefinește. Nu-l mai mulțumește denumirea generică de jurnal. Se transformă într-o scriere asemănătoare romanului. Titlul, grafiat cu litere negre, captează atenția și se înscrie în linia acelei căutări de care vorbeam. ”Cât de bine-l înțeleg pe Hölderlin, închis patruzeci de ani în turnul lui și scriind numai poezii despre perindarea anotimpurilor. Nimic altceva nu merită scris pe lume. I-au trebuit Europei o mie de ani de sofisticare ca să ajungă la simplitatea – la despuierea – Zen. Acum, când îngenunchez zilnic ca să văd dacă i-au mai dat frunze iederei mele, mi se pare că asta e cea mai adevărată și mai pioasă îngenunchere.” (Mircea Cărtărescu, Jurnal. II. 1997-2003, ediția a 2-a, București, Humanitas, 2007, p. 557-558.) E exact ce spune Cioran, exact semantica lucrurilor simple, exact ieșirea din temporalitate și, deci, din realitate.

 

”Orice peisaj te scoate din timp, și natura, în genere, nu e decât o dezerțiune din temporalitate. De aici senzația stranie, de un indefinibil chinuitor și plăcut, că nimic n-a fost niciodată, de câte ori ne abandonăm acestui vis al materiei, care e natura. Priviți un arbore, într-o zi imobilă cu soare și când frunzele par broderii ale unei inimi în primăvară, și veți înțelege că toate problemele devin fade în fața creșterii indiferente a naturii, a inconștienței ei, în afară de care totul e durere, blestem și spirit. Sau când ai norocul și nenorocul să privești zilnic un brad, ce se înalță în fața casei ca o tăgăduire și o demonstrație a vieții împotriva ei înseși, inutilitatea efortului îți apare zdrobitoare și ai vrea să te subjuge viața fără de nume a naturii. Cine n-a invidiat niciodată plantele nu știe ce înseamnă teroarea conștiinței. Slăbiciunea pentru natură pleacă din oroarea de conștiință. Spiritul nu-ți mai spune nimic și iubești atunci lipsa de întrebări și de răspunsuri ale plantei.”(Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, București, Editura Humanitas, 2008, p. 148.)

 

Semantica lucrurilor simple redefinește, parcă, literatura lumii, o, cu alte cuvinte, ordonează în funcție de puterea cu care știe să capteze sofisticatele sau extrem de simplele  straturi ale cunoașterii. ”Autorii care-au rămas şi se citesc şi azi sunt cei care, mergând pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să înţeleagă, intuitiv, intelectual sau pur şi simplu prin forţă artistică brută, ceea ce scria Wittgenstein spre sfârșitul operei sale din tinereţe: că nu există nimic miraculos în lume, că miraculos e doar faptul că lumea există. Că poezia scrisă este o fântână în oceanul de poezie naturală al lumii. (…) Lumea mă interesează, ca om, şi nu ca scriitor, prin nesfârșita ei inteligenţă, în care intelectul meu se integrează ca un motiv într-un covor.Nu vreau să pierd nimic, iau permanent mostre din nenumărate straturi ale cunoaşterii.” (Mircea Cărtărescu, O fântână în mare, în „Dilema veche”, anul V, nr. 218 – 21 aprilie 2008, p. 11.)

 

Se întâmplă extrem de rar ca un jurnal să fie privit, receptat, ca un text puternic, confesiunea în exces îi diminuează orice potență creatoare. Cel puțin așa am crezut până la întâlnirea cu acest autor căruia îi displac osanalele, îi repugnă ridicarea în slăvi. Și, totuși, risc prin a (re)spune că jurnalul cărtărescian e altfel, scris pentru a livra cohorta viselor sau, mai bine zis, lanțul amintirilor ca vis, scris pentru a elucida întreaga sa operă. Jurnalul său e oglindă în care se privește și-n care-i invită și pe cititori să-l privească. Empatizez cu acest autor, cu textele lui, cum n-am mai empatizat decât cu Dali sau cu Arghezi. Empatia, relația ciudată care s-a creat subit, dintr-o noimă a întâmplării (nu m-aș fi apropiat de Cărtărescu cu atâta intensitate dacă nu i-aș fi sugerat Danielei să scrie o teză de doctorat despre texistență), e însă la cu totul alt nivel de astă dată și mă ”obligă” să sondez și alte dimensiuni… Simt că trebuie să scriu despre acest jurnal, simt că, dacă pun cap la cap cărțile lui, voi desluși ”puzzle”-ul, sistemul lui de gândire, modelul unic al personalității lui creatoare. Vreau să cred că nu voi cădea într-un delir interpretativ. Nu ar fi avut sens ca autorul să iasă în bătaia puștii cu un jurnal plângere, lamentație, el știe ce combustibil devastator se află în literatura sa diaristică. E în jurnalul său o ARDERE care pare supraomenească. Și prin această ardere mistuitoare se apropie de tiparul creator al romanticilor. Doar acolo mai întâlnim astfel de reluări cu obstinație (ce frizează nebunia!) a unor teme, a unor idei etc.

Visul chimeric, recitit, i se pare fundamental, o carte de eminescologie necesară pentru înțelegerea geniului. Visul romanticilor e vizionar. Visul lui Cărtărescu e fragment de viață, e amintire resuscitată, trecută prin sita unor viziuni halucinante. Intensitatea cu care se agață de vis, conștient fiind tot timpul de pericolul care-l paște, de reversul intrării cu toată forța în lumea prea puțin înțeleasă, a simbolurilor și a semantismelor nedeslușite, demonstrează că aici aflăm cheia literaturii sale.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *