Kogălniceanu : ţărani,istorie şi naţiune

În familia de spirite paşoptiste, Kogălniceanu exprimă, matur şi elocvent, partea de sensibilitate politică a Moldovei. În el sunt întrunite valorile care definesc această ramură moderată şi istorizantă a mişcării. Niciodată limbajul său nu este bântuit de hiperbolele muntenilor. Niciodată himerele utopice nu îl atrag. Singura utopie în care Kogălniceanu se investeşte este aceea a Istoriei- din acest raport cu tradiţia, reinventată romantic, se hrăneşte imaginarul său intelectual. Educaţia germană îl pregăteşte pentru această sinteză de liberalism moderat şi de tradiţionalism. Kogălniceanu se dedică ideii de emancipare a ţăranilor, la fel ca şi Bălcescu. Patria la care visează este o comunitate de mici proprietari rurali, uniţi prin comunitate de memorie şi de limbă. Tentaţiile egalitare ale iacobinilor munteni îi sunt străine.

Această identitate ambivalentă a lui Kogălniceanu explică şi posteritatea lui fecundă. Prin ţărănismul său mesianic, Kogălniceanu devine temelia pe care Iorga îşi ridică naţionalismul său democrat: tradiţionalismul său organicist face din Kogălniceanu exponentul acelui paşoptism recuperabil în gândirea sa. Simbolic, un reacţionar precum Radu Dragnea îi consacră, la rândul său, o carte, încercând să identifice aceeaşi filiaţie intelectuală. Pentru E.Lovinescu, această predispoziţie conservatoare conduce la marginalizarea lui Kogălniceanu în canonul al cărui centru este ocupat de ziditorul Brătianu.

Kogălniceanu este citit, în veacul comunist, ca apostol al eliberării ţăranilor şi tovarăş de arme al lui Cuza. În pofida ezitărilor sale, Kogălniceanu este celebrat ca întemeietorul ce inspiră politica umanistă a democraţiei populare. Castrarea sa postumă este completă, ca şi în cazul lui Bălcescu.

Romantismul şi geniul naţiunii

Kogălniceanu aduce din Germania studiilor sale ideea herderiană a geniului naţional întruchipat de istorie. Originalitatea unei naţiuni este vizibilă în acest strat de documente şi de memorie, strat care îi conferă unicitatea sa inconfundabilă. Cariera de istoric este, pentru el, o carieră de intelectual angajat. Apelul la origini este un apel la regenerare.
Romantismul lui Kogălniceanu, exprimat în texte devenite texte de şcoală, citite şi evocate mecanic, are în comun cu imaginarul central- european căutarea trecutului. Respingerea heliadismului, văzut ca mimetic, îndrumarea literaturii pe canalul realităţilor naţionale, invocarea, pioasă,a strămoşilor în cadrul unui curs de istorie, toate acestea sunt gesturile prin care Kogălniceanu indică poziţia poporului său pe harta continentală. Trecutul este înscris în naraţiunea ridicării şi decăderii unei naţiuni. Ieşirea din starea de minorat este posibilă doar prin edificarea unei identităţi renovate romantic, epurate de lestul fanariot şi de cel al împilării ţăranilor.

Evoluţionismul organic al lui Kogălniceanu conferă mişcării din Moldova moderaţia istorizantă prin care se va distinge de munteni. În pagini memorabile, Gh. I. Brătianu a descris mecanismul prin care Kogălniceanu inventează o tradiţie spre a legitima actul revoluţionar. “Dorinţele Partidei naţionale” sunt manifestul în care se observă sinteza de sincronizare şi de apel regresiv, specifică reflecţiei sale. Tot ceea ce pare împrumut artificial este, în această lectură romantică, renaşterea vechilor privilegii ale românilor. Acolo unde muntenii recurg la argumentul raţiunii, Kogălniceanu insistă pe rădăcinile din care se ridică arborele libertăţilor. Ceea ce secolele din urmă au uzurpat, paşoptiştii vor să refacă. Este o imagine romantică, ce evocă pledoria lui Savigny din lecţiile de istorie a dreptului. “Dorinţele “ trasează linia de ţărănism istorizant şi organicist care îl va defini, până la capăt.

Liberalismul lui Kogălniceanu este, pe cale de consecinţă, îmbibat de acel spirit critic moldovenesc. Imitaţiile excesive îi repugnă ,iar ideea de progres este legată de seriozitatea evoluţiei. Într-un din pasajele din fragmentul de roman “ Tainele Inimii”, Kogălniceanu analizează patologia identitară provocată de modernizarea accelerată, în termeni ce îl amintesc pe Russo. Ca şi Alecsandri, Kogălniceanu este atent la mimetismul grotesc, ce riscă să altereze geniul unic al naţiunii.Tradiţia romantică este temelia pe care se aşează edificiul său intelectual.

Ţăranii şi pământul

Îi datorăm celui din urmă Kogălniceanu, cel de la 1891, un discurs academic, rostit în faţa Suveranilor, ca un testament al unui om şi al unei generaţii. Oratoria sa îşi păstrează intreaga eleganţă clasică. Este momentul , simbolic, al topirii paşoptismului în matca Regatului. Omul de la 2 mai 1864, cel care organizează lovitura de stat şi guvernează autocrat, îşi plasează destinul în rama unei evoluţii ce culminează cu independenţa şi cu anul 1881.
Dincolo de strategia persuasivă pe care o întreţine în raport cu Carol I şi cu regina Elisabeta, alocuţiunea lui Kogălniceanu este un text în centrul căruia se află un mit, acela al ţăranilor. Din nucleul tradiţiei se deprinde efigia idealizată şi înnobilată de suferinţă a ţăranului- populismul lui Kogălniceanu acordă săteanului calitatea de purtător al virtuţilor abandonate de aristocraţie.

Cu fiecare obstacol care se ridică în calea doleanţelor sale, ţăranul român îşi reafirmă calităţile sale de depozitar al geniului naţional. Repertoriul de trăsături este cel clasicizat, până la saţietate. Demnitatea se uneşte cu înţelepciunea, calmul cu curajul afirmării gândurilor,în formă memorabilă. Trecând prin istorie, ţăranul a adunat un patrimoniu de suferinţă şi de senbibilitate. Mesianismul lui Kogălniceanu este destinat să dea voce, în fine, acestui glas al pământului strămoşesc.

În această pledoarie, raţionalismul revoluţionar muntean rosettist este absent, simbolic. Legea rurală apare, în logica teleologică a lui Bălcescu, ca încununarea lucrării veacurilor şi generaţiilor. Doar mica proprietate rurală poate acorda României glorie de arme ce se credea pierdută. Simbolic, Kogălniceanu convoacă, în faţa Suveranilor, umbra lui Alecsandri: la catafalcul său se adună soldaţii cântaţi în poemele sale. Peneş Curcanul şi vitejii săi întruchipează, în descendenţa lui Bălcescu, această Românie sudată prin pământ şi prin sacrificiu. Unitatea patriotică este cimentată, la 1877, pe câmpiile Bulgariei.

Utopia lui Kogălniceanu este recuperabilă aici, în portretul uşor melodromatic, dar nu mai puţin majestuos, al soldaţilor de veghe la capătul Poetului. Geniul naţiunii este, în fine, ocrotit. Împroprietărirea a eliberat acest potenţial pe care veacurile de suferinţă nu a reuşit să îl şteargă. Naţiunea se naşte, iar ceea ce o ţine împreună este acel pământ fără de care identitatea colectivă ar fi doar o himeră. Paşoptismul istorizant al lui Kogălniceanu propune, la capătul unui destin, această apoteoză mesianică.