Tinerii cărturari şi-au văzut de preocupările lor, refuzînd dictatul, să ne folosim de expresia Rînduielii, locului. Eliade, de altminteri, exprimase aceste puncte de vedere în 1933, arătînd că literatura şi arta naţională ar fi fost lipsite de dimensiunea universalităţii pentru că s-au împietrit în local şi în politic. „O operă universală nu se poate face pe un criteriu politic; o asemenea operă se creează pornind de la o intuiţie etnică, de la o experienţă asociată… Din cauza atîtor eşecuri de artă naţională s-a şi crezut un răstimp că o asemenea artă este imposibilă. Dimpotrivă, numai o asemenea artă are sensul de universalitate. Dar să ne înţelegem, o artă naţională care foloseşte aceea ce poate da o naţiune, adică un organism, o viaţă asociată: care foloseşte prezenţa fantastică, iraţională, transcendînd formele exterioare. Pînă acum s-a crezut că dacă foloseşti un mediu rural, un vocabular rural şi culori cîmpeneşti – realizezi o operă românească. Dar toate acestea sunt ele însele manifestări ale unei realităţi româneşti şi nu mai pot sluji de model unor manifestări nouă, artistice. Trebuie peste forme, să ajungi la acel izvor care a creat în decursul veacurilor înseşi aceste forme specifice.” Şi ajunge la încheierea că de abia Blaga este „cel dintîi creator care a gîndit româneşte fără să gîndească politic”.
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească
Cartea Românească, 2015
III.
În 1934, Asociaţia Criterion s-a autodizolvat. Intervenise, dizolvant, politica. Cîţiva criterionişti (M. Polihroniade, Alex. Cristian Tell, V. Vojen) optaseră deschis pentru Garda de Fier (primii doi au şi fost arestaţi cu ocazia asasinării lui I.G. Duca) şi refuzau să mai participe, la simpozioane, cu democraţi sau persoane de stînga. Gazetarii sau memorialiştii au acreditat ideea că Asociaţia s-a desfiinţat după un simpozion, huiduit de legionari, în urma căruia toţi membrii au aderat la Garda de Fier. Nu e deloc aşa. Sfîrşitul Criterionului a fost determinat de un scandal, imund, de presă. Un tînăr balerin, Gabriel Negri, a dansat, în toamna lui 1934, pe muzica lui Debussy (Preludiu la după-amiaza unui faun), într-un spectacol, de mare succes, la operă. Balerina Floria Capsali, invidioasă, a acreditat, înaintea gazetarilor, ideea că interpretarea lui Negri dezvăluie aplecări pederaste. Cum în programul tipărit al spectacolului, balerinul integrase texte de Petru Comarnescu şi Mircea Vulcănescu, curînd Credinţa lui Sandu Tudor i-a acuzat pe cei trei de practicare a moravurilor pidosnice.
Declanşarea scandalului avea mobiluri diversificate. Zaharia Stancu, redactor la Credinţa, dusese o campanie împotriva politicianului Manolescu-Strunga. Fiica politicianului era logodită cu Comarnescu. Acesta din urmă fireşte că ricana. În replică, Stancu l-a acuzat în Naţiunea Română că e homosexual. Cei doi au polemizat. Stancu l-a provocat la duel pe Comarnescu, care a refuzat provocarea. Credinţa s-a folosit de incidentul spectacolului dat de Negri, acuzîndu-i de homosexualitate pe cei trei (Negri, Vulcănescu, Comarnescu) plus Al.Cr. Tell. Vulcănescu, indignat, s-a dus la redacţia gazetei pentru a-l lovi pe Stancu. A fost, acolo, o încăierare, terminată prin evacuarea, cu poliţia, a lui Vulcănescu (Credinţa din 15 decembrie 1934 a relatat, din unghiul ei de vedere, incidentul în articolul intitulat M. Vulcănescu, filozoful boxeur sau moralistul bătut). A urmat o violentă campanie a Credinţei (atunci a lansat Zaharia Stancu expresia „cavalerii de Curlanda”). Campania convenea Credinţei, pentru că grobianismul „prinde” la public şi tirajul ei a crescut sensibil. Mircea Eliade crede, în Memorii, că Ministerul de Interne îmboldea Credinţa pentru că era interesat în compromiterea Criterionului. Ipoteza nu e deloc de ignorat. Curios e că Sandu Tudor, poet religios şi teolog ca pregătire (va sfîrşi, ca monah, în deceniile de după 23 august 1944), s-a putut coborî pînă la astfel de suburbane atacuri, invectivîndu-şi colegi stimaţi de generaţie. Într-un articol din 13 decembrie îi stigmatiza cu astfel de epitete: „Abia acum ne dezvăluie toată nemernicia scîrnavă din inima lor de neîmpliniţi, de masturbaţi, de invertiți. Strig în văzul tuturor acestei generaţii, în preajma a treizeci de ani, în lături, pentru că sunteţi farsori, sterpi şi vicioşi pînă în măduva oaselor, mediocri şi nevropaţi… Criterionul vostru poartă pe piedestal un homosexual dansînd”. A fost şi o încăierare cu directorul Credinţei la cafeneaua „Corso”. Campania a continuat toată luna ianuarie 1934. Agresaţii l-au dat în judecată pe Sandu Tudor. Finalmente, aceştia au cîştigat procesul, sentinţa obligînd Credinţa să insereze în paginile ei decizia tribunalului. Gazeta lui Sandu Tudor s-a conformat, publicînd ştirea pierdută undeva, în paginile unui număr. Dar dezastrul Criterionului s-a produs. Foşti colegi şi prieteni nu-şi mai vorbeau sau se repudiau (cum s-a întîmplat cu Petru Manoliu, redactor şi deţinătorul unei rubrici – Ţintar – la Credinţa, care s-a alăturat… gazetei). Comarnescu, iniţiatorul şi sufletul Criterionului, n-a mai îndrăznit să conferenţieze. Asociaţia s-a pulverizat şi şi-a încetat existenţa, în 28 septembrie 1934, Petru Manoliu insera, în rubrica sa Ţintar a Credinţei, acest răspuns către o cititoare: „Mă întrebi dacă mai există «Criterion» sau s-a «destrămat». Şi-mi mulţumeşti. Pentru puţin, deoarece nu pot răspunde nimic, îmi pare rău, dar aşa este. Singurul lucru care-l pot face, este să te anunţ că unicul în drept să-ţi dea lămuririle necesare e Petru Comarnescu. Atît. Unde e Comarnescu, acolo e şi «Criterion»”. În toamna lui 1934, mai precis la 15 octombrie, Al. Cristian Tell a făcut să apară revista Criterion. Se menţiona că revista „nu reprezintă Asociaţia de arte, litere şi filozofie cu acelaşi nume”. Redacţia era alcătuită din foşti criterionişti: I. Cantacuzino, Comarnescu, H.H. Stahl, Eliade, Tell şi Vulcănescu. Aceştia o şi scriau. Se promitea o apariţie bilunară. Au apărut cu totul şapte numere, dintre care două sunt duble. Revista e, negreşit, interesantă prin chestiunile abordate şi semnături. Dar şapte (de fapt cinci) numere ale unei reviste nu pot marca un eveniment. E, mai curînd, o ultimă zvîcnire a acelei splendide grupări, care a fost Criterion, de care lumea intelectuală şi politică a vorbit mult, semnalînd potenţialităţile tinerei generaţii. Dar aura criterionismului nu s-a stins în 1934, odată cu dispariţia grupării. Mai era amintită, ca exemplu pozitiv, fie aprobativ, fie ca o rătăcire de pe drumul drept. Şi în 1936 Radu Gyr trimitea săgeţi otrăvite spre splendida fostă asociaţie: „Pe lîngă acest tineret al nostru, verde… ce dezolant şi clorotic tablou oferă acele pîlcuri risipite, anarhice şi dezorientate de «tineri scriitori şi intelectuali» pe care îi vedem bîjbîind, nefericiţi şi dezorientaţi pe la Capşa sau prin Criterioane! De cîte ori n-am ridicat prin ziare şi reviste literare, chiot de deşteptare către acest pretins… tineret scriitoricesc. Trebuie rostit răspicat: nu există generaţie valabilă şi nu văd altă elită, în actualul moment românesc, în afară de tineretul legionar al universităţilor. Singurul selecţionat şi omologat pentru axă, disciplină, tărîm spiritual şi misiune istorică”.
