Interviu Luminiţa MARCU: Gazeta Literară la firul ierbii

Dialog exclusiv LaPunkt între Luminiţa MARCU şi Cristian Pătrăşconiu.

Sînteţi autoarea unei remarcabile cărţi despre „O revistă culturală în comunism”. Ce v-a dus către această temă? Ce v-a determinat să faceţi o asemenea opţiune – doctorală şi publicistică?

Vă mulțumesc pentru apreciere și pentru că-mi dați prilejul să vorbesc despre această carte. Subiectul doctoratului și apoi al cărții care a apărut la sfîrșitul anului 2014, la Editura Cartea Românească, este revista Gazeta literară, cea mai importantă revistă culturală din țară între anii 1954 și 1968.

Ca temă de doctorat, a fost o opțiune secundă și a apărut ca o idee simplă, ca o intenție modestă, care mă scotea dintr-un impas. Am ajuns la Gazeta literară căutînd un articol anume, despre unul dintre prozatorii care făceau obiectul primului plan de doctorat. Știam cîteva lucruri despre revistă, cum știe orice absolvent de Litere, dar n-o văzusem efectiv, nu-i atinsesem paginile poroase, friabile, nu văzusem cu ochii mei articolele, semnăturile, chenarele… Presa din alte epoci are o putere de fascinație teribilă, așa cum au ruinele antice sau cimitirele vechi. Așa încît m-am oprit din avîntul inițial, care era unul mai degrabă de interpretare (voiam să arăt cît de goi sînt împărații prozei anilor 60-70, Nicolae Breban, de pildă, și alții) și mi-am dat brusc seama că pierdeam timpul. Că pierdeam energie într-o luptă de uzură, cu un canon, cu făcătorii lui și mai ales cu beneficiarii lui, unii încă foarte vocali și aprigi, care nu mi-ar fi adus decît neplăceri, oboseală, probabil notorietate, dar o notorietate care mai mult mă stînjenea, decît îmi făcea plăcere. Riscam să devin o micuță campioană locală într-o luptă mai degrabă ridicolă și să spun niște truisme pe care le va spune, oricum, timpul. Cititorii și mai ales lipsa lor vor așeza, cu timpul, lucrurile în firescul lor. Literatura are legile ei, în durata lungă, nici PR-ul, nici răcnetele autorilor megalomaniaci, nici verdictele, oricît de plastic exprimate, nu funcționează la nesfîrșit, pînă la urmă rămîne ce e de rămas. Iluzia autorității critice e atît, o iluzie, probabil o moștenire istorică, dar eu am avut norocul să mă trezesc la timp. Și am făcut ceea ce trebuie făcut cu un doctorat, adică un fel de penitență. O cercetare a ceva ce n-a mai fost cercetat, o descriere utilă, o aducere la suprafață a trecutului, o contribuție.

RABDARE, RĂBDARE, RĂBDARE

Dar n-am ajuns singură la înțelepciunea asta, cineva m-a ajutat esențial: profesorul Paul Cornea. Îi datorez nu doar teza și cartea, ci și o maturizare pe care, altfel, poate n-aș fi parcurs-o niciodată, căci mă uit în jur și văd că lumea intelectuală românească e plină de copii teribili, de oameni infantili și neserioși. Riscam să îngroș rîndurile, aveam multe date care mă făceau un candidat plauzibil la asta. Zilele lungi și monotone în care am stat la Biblioteca Universitară, la aceeași masă, citind aceeași revistă, notînd, transcriind, lăsînd la o parte opiniile mele, părerile, interpretările ingenioase, încercînd doar să citesc, să văd, să înțeleg, mi-au făcut mult bine. Și m-au învățat să am răbdare, multă răbdare.

Şi, ca subspecie a întrebării mele de deschidere: în numele cărei ipoteze de cercetare aţi lucrat această temă?

Am plecat la drum ca un cercetător de teren, cu gîndul să descriu ce găsesc acolo, să fac, adică, o cercetare empirică, mi-am imaginat că sînt un sociolog care umblă cu un reportofon și înregistrează informanții. Apoi, pe parcurs, mi-am dat seama că ceea ce fac seamănă mai degrabă cu munca unui arheolog. Că nu trebuie să interpretez, dar trebuie să explic contextul, semnificațiile unor gesturi, să decodific, pentru că altfel riscul era să privim niște ruine ininteligibile, pitorești, eventual comice, eventual tragice, dar opace. Ce s-ar putea înțelege, de pildă, din interviul pe care-l dă la un moment dat Alexandru Jar, cerșind un fel de iertare? Poți fi oricît de subtil, n-ai cum să înțelegi la ce se referă, pentru că păcatul pe care-l comisese nu apare nicăieri, nici măcar pomenit, necum explicat. Așa au apărut notele de subsol, care nu sînt preponderent note bibliografice, ci note explicative, de context. Nu le-am lăsat deasupra, pentru că am vrut să diferențiez cele două planuri și mi-am spus și că, poate, unii vor citi doar partea de deasupra, alții doar subsolul. E un mic joc narativ, dacă vreți, și tot în acest joc intră și subtitlurile lungi de capitole, ca în romanul de secol XVIII. Se pot citi doar aceste subtitluri, independent, îmi fac iluzia că au sens, sînt un fel de rezumat literaturizat al întregii cercetări, pentru cine n-are timp să citească tot. Am folosit analiza de text, analiza stilistică, de registre verbale, am încercat chiar mici analize de grafică și paginare. Imaginea care apare pe copertă, tabloul lui Malevich, nu e întîmplătoare, pentru că, dincolo de biografia artistului și de povestea picturii, legate intim de primele decenii de comunism sovietic, e important aspectul non-figurativ, laconic, esențializat al lucrării.

MAMA ŞI FIICA

Mi-am imaginat lumea Gazetei literare ca pe o pictură non-figurativă pe care am încercat s-o fac mai puțin abstractă, să redau, măcar pentru cît durează lectura cărții, viață și sens lucrurilor care se întîmplau acolo. Aici, sigur, metoda e mai degrabă literară (nu ficțională, ci formal literară), dar sper că n-am exagerat și, dacă cineva e îngrijorat pentru calitatea academică a doctoratului meu, mă grăbesc să-l liniștesc: am îmblînzit literar doar cartea apărută în 2014, nu și teza susținută în 2010.

”Gazeta literară” este un fel de mamă a actualei „Românii literare”. Ce fel de mamă?

O mamă destul de autoritară, aș spune, pentru că i-a inculcat ideea propriei importanțe, de cînd era foarte mică, ca pe un dat, ca pe un titlu nobiliar transmisibil și indiscutabil. Iar fiicei i-a fost dat să trăiască într-o lume liberă în care treaba asta se cîștigă, se negociază în fiecare număr, fiecare compromis costă, fiecare plecare a unui colaborator prețios lasă urme, fiecare articol interzis, doare și lasă cicatrici. I-a transmis, totodată, ideea că cel mai important lucru e să reziste, financiar, să continue să apară, chiar și publicînd articole ale foștilor politruci, chiar și evitînd să-l supere pe primul-ministru, atunci cînd el purta numele rușinos Victor Ponta și adjectivul plagiator. Nu merge. Mama Gazeta literară a pregătit fiica România literară pentru o altă lume, iar ea refuză să înțeleagă asta. Și se supără pe toți cei care încearcă, cu cele mai bune intenții, să-i arate că greșește. Compromisul, înainte de 1989, era o metodă de supraviețuire care, retrospectiv, trebuie înțeleasă ca atare, în gradele lui de nocivitate. După 1989, compromisul nu iartă, chiar dacă pe termen scurt pare o metodă de supraviețuire financiară, pe termen lung ucide, prin pierderea prestigiului, prin aceea că, în ciuda oricăror eforturi, publicația respectivă devine, pas cu pas, număr cu număr, irelevantă.

Care este, sintetic, povestea re-brandingului invocat în întrebarea de mai sus: schimbarea de nume – din Gazeta literară în România literară?

Într-o perioadă în care totul se re-branduia în spirit patriotic-naționalist, echivalentul românesc al Literaturnaia Gazeta s-a transformat în România literară, s-a schimbat redacția, a fost acolo un mic entuziasm, specific anului 1968. A durat cam trei ani. Nu s-a întîmplat brusc, am arătat cum, încet, încet, în ultimii ani, Gazeta literară devenise din ce în ce mai autohtonizantă, încă din 1964 apare o rubrică paginată în formatul hărții României, se publicau multe articole cu Traian și Decebal (cam atunci a luat avînt și dacismul, care s-a transformat apoi în tema predilectă a istoricilor securiști, o temă ținută în viață artificial pînă în zilele noastre). Sigur, asta era partea urîtă a lucrurilor, pentru că exista și o parte frumoasă, în cadrul acestei reorientări puteau apărea, datorită temei devenite brusc oficiale, articole de bună calitate, scrise de oameni care în nici un caz nu făcuseră jocul sistemului, ca, de pildă, Constantin Noica sau Edgar Papu. Ei deveneau, astfel, utili și utilizabili de către oficiali, deși intențiile și interesul lor intelectual, științific, erau oneste și de cea mai bună calitate, nu aveau nici o legătură cu manevrele pseudo-patriotice ale tînărului Ceaușescu. Pentru clarificare și nuanțare, iarăși, ajută lectura cu creionul în mînă a tot ce a scris Monica Lovinescu, pentru că e de o exactitate uluitoare (portretul pe care i-l face lui Constantin Noica, în articole succesive, în 1968, 1978, 1988 și 1990 e edificator, exact, deloc adulator, dat totodată deloc critic-mistificator-răutăcios – folosesc prilejul ca să-i transmit mulțumiri Cristinei Cioabă pentru antologia inteligentă și revelatoare pe care a realizat-o în volumul ”O istorie a literaturii române pe unde scurte”, Humanitas, 2014). Aici greșesc, de pildă, mulți cercetători ai perioadei, fiind neatenți, superficiali, eu însămi priveam lucrurile cu mult mai puține nuanțe în urmă cu 10, 15 ani și comiteam ceea ce în teoriile cognitive se numește corelația iluzorie, falsa cauzalitate, acolo unde există pură conicidență. Dar, sigur, Partidul știa de minune să utilizeze coincidențele în folosul său și mistificările lui, unele deosebit de ingenioase, sînt funcționale și azi atunci cînd intră în minți neantrenate, neavizate sau neoneste. Există o nevoie firească de a da cu barda, de a face dreptate, dar nimic nu e simplu în comunism, deci nici clarificările ulterioare nu pot fi simple. Trebuie despărțite lucrurile cu multă atenție, cam ca în cazul celor care au colaborat cu Securitatea, de pildă, cine a fost victimă, cine a fost profitor, cine a fost utilizat și cine a făcut rău cu entuziasm, cu zel și cu beneficii. Linia roșie care desparte apele nu e dreaptă, ci sinuoasă.

Cum anume este „Gazeta literară” reprezentativă pentru două decenii (5 şi 6) ale comunismului românesc? Este o exagerare să spunem că, pentru spaţiul cultural autohton, ea este cea mai reprezentativă publicaţie culturală?

Gazeta literară este, pur și simplu, cea mai importantă publicație a perioadei, nu pentru că și-ar fi cîștigat acest privilegiu, nu pentru că ar fi ieșit învingătoare în vreo competiție, nu pentru că ar fi publicat cele mai valoroase texte (deși inevitabil au apărut multe texte valoroase acolo), ci pentru că ea a existat într-o lume care aneantizase competiția normală. Ea a apărut înființată de Partid, cu voia și cu binecuvîntarea lui și s-a născut direct cu coronița pe cap, pentru că așa se întîmplau lucrurile, ele erau decretate ca fiind așa și nu se discuta. Deci o revistă apărea ca fiind cea mai importantă, avea cel mai mare tiraj, cea mai mare vizibilitate, probabil cele mai multe fonduri și printr-un proces psihologic firesc, toată suflarea culturală își dorea să scrie acolo. În fine, nu chiar toată, întotdeauna există și excentrici, întotdeauna există oameni care n-au, din principiu, încredere în mainstream, în comunism sau în capitalism, dar eu vorbesc despre artiștii obișnuiți, iar cei care scriu, indiferent ce, în general vor să și publice, să devină cunoscuți, puțini sînt cei care n-au vanitatea asta, dorința de a comunica cu ceilalți, pentru că această vanitate există în ADN-ul creativ. Eu, de pildă, dacă aș fi trăit atunci, aș fi avut ambiția să scriu în Gazeta literară, cine știe ce compromisuri aș fi făcut pentru asta, încerc mereu să nu uit că doar printr-un noroc istoric am fost ferită. Matei Călinescu, de pildă, se învinuiește în ”Amintirile în dialog” publicate împreună cu Ion Vianu, pentru vanitatea de a fi vrut să publice, să devină cunoscut și povestește cît l-a costat asta în plan personal. Eu cred că era o pornire firească, iar sistemul a exploatat la sînge aceasta pornire. Important e să știi să te oprești, să ieși din joc, cînd realizezi cît de murdar e, pentru că la început e firesc să speri că-l poți domina, că poți rămîne curat, că-l poți, chiar, schimba, îmbunătăți. Unii joacă același joc și azi, la 26 de ani de la căderea comunismului și cred că unii dintre ei nici nu-și dau seama că o fac. Sigur că au avut mai multă dreptate din punct de vedere moral cei care au stat deoparte, dar riscul a fost să nu scrie, să nu publice, practic să nu existe (vorbesc despre cei care puteau să opteze, mulți n-au avut șansa asta, au fost trimiși direct la închisoare sau pe lumea cealaltă). Pe mine m-au interesat cei care au fost activi, cei care au scris, chiar și în acele condiții. Și mai mult, m-a interesat și mă interesează cum au făcut-o pentru că există o varietate uimitoare în acest sens, există multe feluri de a te raporta la un sistem opresiv, iar în această diferențiere stă cheia care îți permite să înțelegi ”cum a fost posibil”. Și cum ar putea, din păcate, să fie din nou posibil. Sau cum este posibil chiar acum, în prezentul acut, pentru că în cea mai liberă dintre lumile posibile există nuclee de opresiune, există personalități megalomanice, există impostură, există propria ta dorință de a fi băgat în seamă – poate cel mai mare dușman, dincolo de orice sistem politic extern, și important e întotdeauna cum te raportezi la lucrurile astea, dacă le chestionezi sau nu și, chestionîndu-le, dacă poți să continui să exiști, să funcționezi, să nu te izolezi într-o mizantropie sterilă. Singura, dar esențiala diferență, dintre o dictatură și o democrație, dintre o mafie și o competiție obișnuită, e că în cea de-a doua situație poți să faci lucrurile astea, să chestionezi, să te distanțezi, să te desparți, fără să-ți riști viața. Dar riști multe alte lucruri pe care oamenii chibzuiți în general nu le riscă.

Cîte numere din această publicaţie au apărut? Şi în ce coordonate tehnice? Tiraj, număr de pagini?

Revista a apărut începînd cu 18 martie 1954 pînă în octombrie 1968, neîntrerupt, era un ”organ săptămînal” și apărea în fiecare joi. Primul număr costa 35 de bani (în 1954, salariul mediu net era 454 de lei, iar Premiul de Stat pentru Literatură, în același an, era dotat cu 30.000 de lei, atît a primit Mihail Sadoveanu în 1954 pentru romanul ”Nicoară Potcoavă”, o răstălmăcire, o caricatură ideologizată a romanului său de debut, ”Șoimii”; ”Nicoară Potcoavă”, dacă nu mă înșel, încă se studiază în 2015 în școala gimnazială).

Gazeta literară avea în jur de 20.000 de exemplare, am găsit într-un text memorialistic că se tipăreau 23.000. Avea, la început, doar patru pagini, dar numărul lor a crescut de-a lungul timpului, cumva în pofida modelului sovietic – În URSS, pe atunci, nici un ziar nu depășea 4 pagini. În 1959 deja, Gazeta literară avea opt pagini și costa 50 de bani.

Deci, începe cu exactitate joi, 18 martie 1954 și moare joi, 3 octombrie 1968. Era vorba despre numărul 40, au apărut doar 40 în ultimul an, așa cum în primul an au fost doar 42, dar nu pentru că ar fi chiulit vreo joi, ci pentru că primul număr e în martie și ultimul, în septembrie. Totul era bine planificat în comunism, riguros, mergea uns, de aici probabil o anume nostalgie, la unii, față de disciplina specifică. Cum să nu te mîndrești cînd o revistă literară, un ”dar al Partidului” cum spuneau redactorii în primul număr, apare ca un ceas elvețian, săptămînă de săptămînă, neabătut? Sigur că te mîndrești și deplîngi debandada de dinainte, din interbelic, cînd revistele aveau trasee accidentate, falimentau, cînd apăreau, cînd nu apăreau, sau după 1989, cînd haosul e și mai mare… Numai că haosul ăsta s-ar putea să fie mai viu, mai autentic, mai natural decît ordinea și disciplina din comunism.

Oricum, din ultimul număr al Gazetei, aflăm deja cînd o să apară urmașa ei, România literară: pe 10 octombrie 1968, cu 32 de pagini și prețul 2 lei. Tirajul era, se pare, 20.000 de exemplare, a ajuns imediat după 1989 la 40.000, înțeleg că din 2010 scade sub 10.000. Dar deja vorbim de lumea liberă, unde tirajele au o cu totul altă semnificație, iar de cînd există on-line, lucrurile sint infinit mai complicate. Tirajul, în comunism, al celei mai importante reviste culturale, fie că se numea Gazeta literară, fie Romania literară, era în jur de 20.000, dar ar fi putut fi mult mai mare, fără legătură cu cererea publicului sau cu calitatea publicației, Scînteia se tipărea într-un milion de exemplare, opera lui Sadoveanu, cea postbelică, ajunsese în 1954 la 6 milioane de copii.

Unde nu ne ajută să privim cu ochiul critic de astăzi cînd ne uităm către ce a fost atunci, în primele două decenii de comunism, inclusiv comunism cultural? Unde sîntem prea departe de sensurile adecvate puse în joc de acea epocă?

Lectura unei reviste de atunci, a oricărei reviste, e un fel de imersiune lingvistică în altă limbă. Așa cum se întîmplă cînd te muți brusc între vorbitori de ceva ce nu cunoști, la început nu știi cum trebuie să fragmentezi fluxul sonor, totul pare o poliloghie fără sens, pentru că, mai ales în primii ani, 1954, 1955, limbajul de lemn, frazele contrafăcute, lozincile sînt peste tot și dau senzația, dacă nu ești foarte atent, că domină, că nu rămîne nimic dincolo de ele.

MĂŞTI ŞI DIRECTIVE ÎN CULTURĂ

Pare plat și neinteresant. Dar apoi te obișnuiești cu sunetul. Exact cum se întîmplă cu o altă limbă, realizezi treptat că e același conținut, că, sub măștile specifice și sub parolele de limbaj, sub crusta de nămol propagandistic, se manifestă același conținut uman și același tip de relații: un șef de Uniune a Scriitorilor care vrea cu orice preț să fie considerat și un mare poet, niște scriitori mediocri care vor să cîștige prestigiu și bani, cît mai mulți bani, dacă se poate, scriind la comandă și executînd cu zel și aplomb confrații care îndrăznesc să ridice glasul, cîțiva tineri năuciți care vor să facă lucrurile cum trebuie și rezistă, un timp, pînă cînd nu mai rezistă, un stat și un partid care seamănă cu cel mai abuziv, intruziv și profitor patron. Cred că singurul lucru care ne poate face să vedem greșit epoca de atunci, să nu-i pătrundem sensurile, ar fi ingenuitatea de a crede că jocul cu măști care se juca peste tot, că lozincile, că balastul de minciună zilnică aveau ceva cît de cît autentic. Nu aveau. Toată lumea se prefăcea, n-am găsit un singur rînd în paisprezece ani de revistă săptămînală care să sune autentic stîngist, autentic marxist, un singur articol din care să răzbată o credință sinceră în ceva care să aibă de-a face cu comunismul. Nimic, zero. Reverențele necesare, parolele cunoscătorilor, ocolișuri, eufemisme, omagii, sărbători, comenzi, totul e perfect vizibil, cusăturile se văd cu ochiul liber. Le desfaci, treci dincolo și ajungi la discursul real, care palpită acolo, dedesubt. Dar dacă cumva ai naivitatea sau obstinația sau, mă rog, convingerea nefastă că ceea ce se spunea acolo era ”pe bune”, adică dacă nu știi sau nu vrei să-ți dai seama că era o șaradă, atunci cred că da, e posibil să nu mai înțelegi nimic. Dar nu cred că cineva cît de cît antrenat cultural ar putea cădea într-o asemenea capcană.

Gazeta Literară acoperă, aşa în mare zicînd, primele două decenii ale comunismului autohton. Sînt probabil cele mai violente decenii de comunism de la noi – cele de după neputînd intra într-o comparaţie pînă la capăt în acestă direcţie fie şi numai pentru că, în primele doua, elitele fuseseră distruse în cea mai mare parte. Care e în Gazeta Literară proporţia între, pe de o parte, ideologie-linie ideologică-publicisitică militantă şi, pe de altă parte, literatură adevărată, estetic-valoroasă, literatură dincolo de directivele de partid şi de stat?

Viața revistei acoperă într-adevăr o perioadă dramatică, dar nu trebuie uitat că cele mai mari abuzuri se consumaseră între 1947 și 1953, atît la noi, cît și în celelalte țări sovietizate. Moartea lui Stalin produce, chiar dacă nu întotdeauna vizibil, niște unde care relaxează întrucîtva lucrurile, era inevitabil, dar această relaxare e repede zăgăzuită de ceea ce se întîmplă în Ungaria în 1956, sistemul se sperie și își ia măsurile de precauție. Despre această dinamică de sorginte strict politică, de directive și constrîngeri venite de sus, ca un blestem căzut pe capul societății și, restrîngîndu-ne la subiectul nostru, pe capul lumiii literare, s-a tot vorbit, s-au scris chiar istorii literare în care literatura dansează pe muzica pusă de Partid. Dacă se aduagă ingredientele unui stil critic pitoresc, povestea care iese este mai mult decît seducătoare și pare că explică totul – a se vedea cărțile lui Eugen Negrici. E doar parțial, foarte parțial, dacă-mi permiteți forțarea superlativului, adevărat. Sigur, văzut foarte de sus, foarte de departe, cu un binoclu întors, așa era, pînă la urmă tot ce mișca, rîul, ramul, totul dansa pe muzica Partidului, știm asta, știm ce însemna controlul asupra societății și chiar asupra minților oamenilor, totalitarismul declarat comunist a dus pe cele mai înalte culmi aceste control, Inchiziția sau cenzurile dictatorilor de dreapta par niște glume în comparație cu ce se înîmpla în lagărul socialist.

EROISM, INCONFORMISM ŞI CONTEXT

Dar, seduși de această poveste, repet, în liniile ei mari adevărată, neglijăm liniile mici, posibilitatea individului de a alege, chiar și într-o societate controlată. Iar asta se vede foarte bine atunci cînd privești cu binoclul în poziția corectă, adică atunci cînd, în loc să te ridici deasupra și să tricotezi metafore critice și să decretezi taxonomii ingenioase, privești la firul ierbii. Iar la firul ierbii, unii aleg să fie mincinoși, ticăloși și profitori, iar alții aleg să fie corecți, în măsura în care era posibilă corectitudinea. Iar dacă faci un efort să înțelegi contextul, poți ajunge chiar la concluzia că a încerca să fii corect, a încerca să tratezi cu seriozitate și onestitate propria meserie, aceea a scrisului, era, în anii 50, 60, un fel de eroism. Unii aleg deci să fie eroi – îmi dau seama că acest cuvînt sună bombastic, dar cred că e cuvîntul adecvat, îl asum – iar alții aleg să fie învingători pe termen scurt. Încăpățînarea cu care tinerii cronicari, în 1962, 1963, scriu despre poezia adevărată, despre poeții de la Steaua și nu despre pseudo-literatura unor Beniuc sau Tulbure sau Nina Cassian, este un eroism. Textul plin de echivoc al lui Tudor Arghezi, acela în care spune, atunci cînd i se dă cel mai important premiu al Republicii, ”aș pleca de la spectacol, dar ușile sînt închise”, articolul lui Crohmălniceanu din 1954 în care apar sintagmele ”metode veștejite de partid”, ”monopolizarea opiniilor”, ”dogme primitive”, ”ședințe spectaculoase de demascare” sau al lui Paul Georgescu, din același an în care spune că ”viitorul a și apărut în discutarea unor întîmplări care țin acum de trecut” – aluzie transparentă la raportul lui Hrușciov, în condițiile în care conducerea de Partid din România, prin Gheorghiu-Dej, nu agrea în nici un caz ”periculoasa” deschidere de la Moscova, toate acestea și multe altele, sînt acte de eroism în contextul respectiv. Se va replica: erau cu voie de la stăpînire! Chiar și dacă ar fi fost așa, să nu uităm că ”stăpînirea” e întotdeauna formată din oameni, chiar și în totalitarism, în dictaturi, și pot prevala unii sau alții, mai descuiați sau mai imbecili, întotdeauna e o luptă. Lupta asta se vede bine la firul ierbii și doar așa, cred eu, se poate înțelege ceva dintr-o asemenea epocă. Așa cum se poate înțelege apoi și mai mult din epoca următoare, care nu vine din neant, ci are antecedente acolo.

Există desigur un grafic general, există momente strict politice, exterioare lumii literare, avîntul din 1954 al unor Crohmălniceanu sau Paul Georgescu sau al altora, mai puțin vizibili, înspre înnoire, a fost stopat drastic de ce s-a întâmplat în Ungaria în vara și toamna anului 1956, un asemenea eveniment strică dinamica firescă și, într-o lume ne-liberă, un asemenea cutremur face tabula rasa din piesa de șah, așa cum începuse ea să se joace. Dar, în cîtva timp, piesele se reașează, iar actorii revin la rolurile alese, pînă la urmă iese la suprafață natura lor autentică, unii sînt inteligenți, înțeleg că literatura nu se poate dezvolta decît în libertate, iar alții nu înțeleg sau înțeleg, dar le convine de minune ca jocul să fie contrafăcut, pentru că într-unul corect n-ar avea nici o șansă.

Cum arătau „deviaţionismele” la Gazeta Literară? Cum se consumau – în măsura în care putem vorbi despre aşa ceva – dizidenţele aici, în acestă revistă? Ce profil şi ce substanţă avea, cum spune Radu Cosaşu, „inconformismul”? Era, în termenii realităţii de atunci, cu putinţă mai mult în aceste direcţii?

Un articol ca acela al lui Gyula Horn din Ungaria, publicat în 1956 în omoloaga maghiară a Gazetei literare, Irodalmi Ujsag – articol incendiar care a contribuit la declanșarea revoltelor –  sau Cercul Petofi, format în interiorul Uniunii Scriitorilor din Ungaria n-ar fi putut exista în România. Imaginați-vă un Cerc Petofi în interiorul Uniunii conduse de Beniuc… imposibil! În timpul evenimentelor din Ungaria, revista românească e perfect ermetică, fie tace mîlc, fie, la sfîrșit, preamărește victoria alianței sovietice împotriva revoluționarilor (se publică inclusiv o poezie, cu titlul Revoluția nemuritoare, semnată de Toma George Maiorescu). Apare ispita de a pune atare lașitate, atare supunere necondiționată, pe seama cine știe căror defecte congenitale ale poporului, cine știe căror moșterniri balcanico-fanariote. Dar cred c-ar fi inexact. Poporul român, respectiv scriitorul român nu e mai puțin dotat pentru rezistență și dizidență decît altele. Pur și simplu, dintre toate țările supuse sovieticilor, în România controlul de Partid și de stat, prin structuri militare de control, a fost cel mai feroce. N-o spun eu, o spun cercetători dedicați regimurilor comuniste din Estul european. De ce a fost așa? Probabil pentru că în România regimul era cel mai lipsit de legitimitate și frica de trădări era pe măsură. Cînd ai doar 1000 de membri de partid comunist înainte de venirea armatei sovietice, cînd ai cea mai slabă, dacă nu aproape inexistentă tradiție de stînga dintre toate țările care beneficiează de binecuvîntarea Moscovei, cînd îl asasinezi pe singurul om de stînga cunoscut și carismatic, Lucrețiu Pătrășcanu, e normal să te temi, să fii paranoic și în consecință să înființezi și să susții cel mai puternic sistem de control și opresiune a populației civile. Cum să ne gîndim la un Cerc Petofi cînd Lena Constante face 12 ani de pușcărie doar pentru că fusese prietenă, mai bine zis colegă, la primul teatru de păpuși din România, cu soția lui Pătrășcanu? Sau cînd Noica și Nicolae Steinhardt și prietenii lor sau simpli cunoscuți care se nimeresc într-o seară la o mică agapă, fac apoi ani lungi de pușcărie? Oamenii ăștia se întîlneau și vorbeau, nici măcar complotînd, ci pur și simplu abordînd subiecte culturale diferite de cele oficiale și sfîrșesc în cele mai absurde situații, cu cele mai fantasmagorice acuzații pe cap, urmate de o detenție atît de teribilă încît azi sînt unii care se îndoiesc că lucrurile acelea s-au întîmplat cu adevărat, pentru că ce povestesc Lena Constante sau Steinhardt sau relatările despre torturile de la Pitești frizează neverosimilul, par ficțiuni. Deci cred că nu trebuie să uităm că în perioada despre care vorbim, între 1954 și 1968, s-au întîmplat toate aceste lucruri, chiar dacă nu se văd în paginile revistei, și în consecință nici curajul din articole sau din redacție nu avea cum să fie mai mare decît a fost. Problema este că acel curaj care a existat totuși a rămas oarecum necunoscut. Sigur, se mai știe cîte ceva despre cazul Radu Cosașu, pentru că protagonistul își continuă și azi o carieră literară care trezește multă simpatie. Dar ce se știe cu adevărat despre ce au făcut Crohmălniceanu și Paul Georgescu? Imaginea despre ei este în continuare destul de contradictorie, de confunză, mulți critici s-au grăbit să-i considere ca fiind reprezentanți ai dogmatismului, ai sistemului, iar eu în Gazetă am găsit cu totul altceva. Matei Călinescu a publicat o carte de memorii despre acea perioadă, dar, chiar și așa, nu mi se pare că numele său ar avea în România rezonanța pe care o merită, mai ales pentru perioada de dinainte de 1989, cînd, realmente, a fost unul dintre cei mai dedicați, consecvenți și exacți dintre tinerii critici. Apoi poeții, extraordinarii poeți Florin Mugur, Petre Stoica, Leonid Dimov, chiar și Baconsky, chiar Matei Călinescu însuși, ca poet… versurile lor sunau cu totul și cu totul altfel, iar asta, în acel context, era o dizidență în sine. Din păcate a rămas în istorie doar Nichita Stănescu, probabil datorită aurei boeme care funcționează ca un bun PR în lumea românească, deși ca poet era doar mai pitoresc, în nici un caz mai rafinat decît oricare dintre cei menționați.

STATURI ALE OBSCENITĂŢII CULTURALE

Dintre numele mari, omologate de istoriile literaturii nostre, care sînt cele care au cele mai obscene prestaţii? Cine, dintre prozatori, poeţi, critici, se mînjeşte cu voluptate şi acest fapt este vizibil în colecţia Gazetei Literare? Cine sînt, aşa zicînd, marile staturi ale obsecenităţii culturale în acea epocă, încă o dată, în „recital” în GL?

Dacă am vorbi despre ”numele mici”, răspunsul categoric ar fi Mihai Beniuc. E dincolo de abjecție în tot ce face, ca președinte al USR, dar mai ales ca poet, pentru că face parte din categoria celor care nu se mulțumeau doar cu funcții, privilegii, bani, ci voia cu tot dinadinsul să se impună și să se mențină ca mare poet. Și o făcea, desigur, cu mijloace politice, nu cu instrumente literare. Dar pentru că vorbim despre ”numele mari”, atunci aș spune că cel care se mînjește cu o voluptate greu de digerat este Mihail Sadoveanu. Nici unul dintre colegii lui de piedestal din lumea literară de dinainte de 1944, nici G. Călinescu, nici Camil Petrescu, nici Tudor Arghezi, nici unul nu e atît de slugarnic, de mincinos, de inventiv în limbaj și în mistificarea trecutului. Gîndiți-vă doar că el este cel care, în primul număr al Gazetei, în martie 1954, scrie un editorial triumfalist în care nu uită să deplîngă, plastic cum doar el știa, neajunsurile vieții de scriitor de dinainte de venirea comuniștilor. Sadoveanu, care debutase cu patru cărți deodată, în 1904, care fusese departe de orice lipsuri materiale, fusese aproape opulent în stilul de viață, scrie despre cum ”scriitorii trăiau de azi, pe mîine” înainte de 1947 și despre ”zilele excepționale pe care le trăim” – desigur, pentru el erau excepționale zilele de la începutul anului 1954, primea un premiu de stat în valoare de 300 de salarii medii… Cred că este puțin studiată- și ar merita – zona aceasta a recompensei bănești. Scriitorii care au slujit cu zel Partidul și anomalia pe care o reprezenta regimul respectiv, au făcut-o, poate în primul rînd, pentru bani. Foarte mulți bani, din acest punct de vedere regimul avea o relație cu totul capitalistă cu scriitorii pe care îi agrea și pe care îi folosea, lucrul e valabil pentru toate artele. Dincolo de constrîngeri sau de absența caracterului, de privilegii, de vanități, a fost vorba de lăcomie, pură lăcomie de bani. Desigur, nu trebuie uitat tînărul Petru Dumitriu, cel care spunea că ”avem datoria să ne supraveghem pe noi înșine și pe confrații noștri”, care, săptămînal, îl lua la întrebări pe Camil Petrescu, nevoit să spună cum scrie, la ce lucrează și din ce perspectivă. Petru Dumitriu scria cu o energie fantastică, număr de număr, neabătut în sprijinul partidului, pentru cenzură, pentru control și mai ales pentru ca el să fie adulat, premiat, răsfățat… Spectacolul oferit de Petru Dumitriu, în cei cinci ani de la apariția revistei și pînă cînd fuge din țară, e lamentabil. Iar dacă mă întrebați de ce fuge, fără să intrăm în orice detalii, confesiuni ulterioare și interpretări originale ale propriului trecut, doar din ce am citit eu în Gazeta literară, aș spune că fuge pentru că ajunsese să creadă el însuși că era un al doilea Shakespeare și mica scenă românească nu-i mai ajungea. E un caz cu totul dramatic de delir și autoamăgire și mă surprinde să văd că și azi tineri cercetători români par să-i facă jocul, să creadă în mistificările acestui frivol mercenar al literaturii, pe care străinătatea l-a pus, de altfel, la locul lui – unul insignifiant în plan literar.

Ce făceau, efectiv, aceşti oameni? Aceste staruri ale obsecenităţii culturale? Cum procedau?

Era o lume întoarsă pe dos ca un ciorap, știm asta și orice cercetător onest ține cont de cadrul general atunci cînd se raportează la această lume, fie ea cea mare, a societății în general, fie cea mică, a culturii. În 1954, cînd apare Gazeta literară, armata sovietică era încă pe teritoriul României, așa cum era, în efective variabile, în toate țările Estului dominat de URSS. În consecință, e de la sine înțeles că nu încăpeau gesturi dizidente categorice, că orice mișcare în front însemna, cel puțin pînă la mijlocul deceniului șase, moarte sigură sau pușcărie. Dar, chiar și în cea mai controlată dintre lumi, încape o diferență majoră, esențială: aceea între cei care fac compromisul din constrîngere, la limită, pentru că nu se poate altfel (uitați-vă, de pildă, la începuturile articolelor lui Tudor Vianu sau Matei Călinescu, sînt fraze lipite, poate nici măcar nu erau scrise de ei, cu Partidul, Marx sau ceva din zona asta, un fel de salut ritualic, fără legătură organică cu restul textului) și cei care fac compromisul cu zel, cu voioșie, cu ticăloșie, supralicitînd chiar indicațiile oficiale, uimindu-i prin consecvență și inventivitate pe chiar activiștii sau cenzorii care se ocupau de problemă. Și în timp ce fac acest compromis zelos, dizgrațios, cîștigă: bani, privilegii și locuri fruntașe în ierarhia literară, pe care nu le merită și pe care, unii dintre ei, nu le-au pierdut nici azi. Ceea ce făceau acești zeloși, înainte s-o facă Partidul și oficialii săi, era un lucru pe cît de simplu, pe atît de eficient: funcționau ca o pavăză, ca un scut pentru linia oficială. Cu alte cuvinte, cum îndrăznea cineva să atingă un subiect sensibil, să devieze, cu precauțiile de rigoare, discuția înspre, de pildă, ”pluralitatea de stiluri” (asta însemna renunțarea la obligativitatea realismului socialist ca unică metodă), sărea un zelos de felul ăsta și-l distrugea pe îndrăzneț, cu mult înainte s-o facă Partidul. Un exemplu: sîntem în anul 1961 și tocmai a apărut romanul lui G. Călinescu ”Scrinul negru”, o adevărată bombă în peisaj pentru că, dincolo de orice caricaturizări ale aristocrației, dincolo de orice minusuri, era o carte de proză adevărată, care readucea în peisaj tehnica prozei psihologice, în fine, refăcea legăturile cu literatura de dinainte. Momentul e folosit de cei care, chiar dacă aparent erau de partea oficială a lucrurilor, de fapt duceau un fel de luptă de guerilă cu linia oficială, o luptă cu arme neconvenționale, greu de sesizat astăzi, dar nu imposibil. Iar un căpitan al acestei lupte a fost Ovid. S. Crohmălniceanu. Profitînd de apariția romanului lui Călinescu, Crohmălniceanu face niște pași de uriaș, aducînd vorba, în revistă, despre ”noul roman francez”, cu precauții, cu observații, dar rostește cuvîntul, rostește nume de scriitori francezi, așa cum scrie, negru pe alb, despre Hortensia Papadat-Bengescu (s-ar putea să fie pentru prima dată cînd apare numele ei în Gazetă), scrie despre beneficiile prozei psihologice, în fine, pentru cei care știu limitele discursului public din epocă, ceea ce face Crohmălniceanu e istoric. Și în mod normal, dacă ar fi existat solidaritate, o asemenea deschidere ar fi avut consecințe imediate, ar fi influențat linia oficială, ar fi creat o masă critică, ar fi cîștigat timp și spațiu de manevră pentru toată lumea, pentru toți scriitorii. Dar nu se întîmplă asta pentru că alți scriitori și critici se ridică indignați împotriva deschiderii, și nu doar cei care-și apărau posturile oficiale, ca Mihai Beniuc (cel mai indignat, firește!), ci și tineri scriitori, ca Eugen Barbu care spune, în numărul 6 al Gazetei din 1961, că ”știu să scriu proză de analiză și o voi demonstra-o, dar practic deocamdată o altă metodă de a face proză… Cred că romanul de analiză este demodat.” Cu alte cuvinte, se ridică împotriva dreptului lui G.Călinescu de a scrie proză de analiză psihologică, îl atacă în treacăt și pe Marin Preda pentru același păcat și implicit susține că literatura se face într-un singur fel. Cine nu cunoaște contextul, se poate lesne înșela și crede că Eugen Barbu își exprima pur și simplu o opinie de prozator care nu credea în metoda psihologică. Cine are răbdare să înțeleagă tabloul mai larg, înțelege că ceea ce făcea Eugen Barbu era o manevră de animal care-și apără teritoriul de rivali și o face nu în luptă dreaptă, ci apelînd la arbitrajul Partidului care se temea de ”pluralitatea metodelor”. Sînt foarte mulți cei care fac asta, cei care, din varii și meschine motive, sar la gîtul celor care forțează limitele și o fac înainte de a o face vreun oficial, o fac ei, așa, ca între tovarăși și în treacăt se aleg și cu un cîștig substanțial. Imaginea conform căreia totul, absolut totul era dirijat de Partid, care avea undeva un robinet pe care îl închidea și deschidea în mod capricios, este una simplificată, puerilă. Partidul controla, pedepsea și premia, după caz, dar curățenia, exterminarea încă din fașă a pornirilor ”inconformiste” o făceau cu zel scriitorii înșiși, unii dintre ei, mult mai rapid și mai eficient decît o făceau activiștii, cenzorii, decidenții oficiali.

GAZETA LITERARĂ – ALTFEL DECÎT LINIA OFICIALĂ

Din fericire, o altă parte a scriitorilor și a criticilor se solidarizează nedeclarativ, prin muncă consecventă, ca să zic așa. De-a lungul anului 1963, de pildă, Matei Călinescu scrie neabătut, aproape în fiecare săptămînă, cronici perfect estetice, cîteodată maioresciene în literă și spirit, despre poezia actuală, surd la bătălia care se dădea în fundal. Mihai Novicov, un fel de spectru reactivat, somează, ceartă, arată pericolul ”spargerii unității de monolit a literaturii realist-socialiste”, îi răspunde sofisticat Paul Georgescu, apoi Crohmălniceanu, de partea deschiderii, Matei Călinescu continuă munca de furnicuță cronicărească, ceilalți doi, din redacție, continuă să-i publice articolele. Poate că Paul Georgescu și Crohmălniceanu aveau oarecare trecere, puteau să ”țină spatele” unui cronicar tînăr ca Matei Călinescu, poate că mai știau cîte ceva și puteau să influențeze altceva, dar faptul că o fac consecvent, de partea deschiderii, asta ține de voința lor proprie. Tot așa cum ceilalți, gloata poeților care se simt amenințați de literatura de calitate, Maria Banuș, Nina Casian, Victor Tulbure și toți ceilalți din același aluat, trag din greu la păstrarea ”monolitului” și o fac pentru că e în interesul lor să o facă. Mașinăria mergea deja singură, Partidul nu putea să organizeze totul pînă la detaliu, scriitorii se ocupă singuri să se extermine între ei. Lectura acestei reviste ne arată cît de vie era, de fapt, acea lume și cum imaginea simplificată, de teatru de marionete, în care scriitorii sînt trași de fire de manipulatorii politici, e doar atît, o imagine, probabil o poveste numai bună de exonerat responsabilități retrospectiv.

Care sînt, dpdv, marile „matriţe” – în bine şi în rău – ce se văd ori întrevăd în Gazeta Literară şi pe care le-am putea detecta, pe scena culturală şi, mai mult, pe scena publică din România după 1989?

Sînt multe, aici tentația eseului e majoră și deci major e și riscul de a greși, de a exagera, de a face contrucții metaforice fals explicative. Dar dacă mă provocați, am să schițez cîteva, mai ales că în carte am încercat să mă abțin de la asemenea speculații.

Poate că prima tendință negativă, moștenită de atunci, este senzația propriei importanțe, fie că e vorba despre critici, scriitori, despre instituții, reviste. Lumea comunistă era o lume închisă, ermetic închisă și, așa cum am spus înainte, totul venea gata împachetat, decretat, respectiv o revistă se năștea de la început ca fiind ”cea mai”. În consecință, cei care scriau acolo aveau garanția propriei importanțe, nu mai era nevoie decît să supraviețuiască, să reziste pe scenă. În plus, relativizarea prin raportarea la străinătate nu exista, deci totul se făcea și se desfăcea aici, între granițe, noi între noi. E uimitor să constați cîți intelectuali încă își imaginează că e de o importanță planetară ce fac ei în România, titlurile pe care le obțin, medaliile, funcțiile… Cum Bucureștiul e un fel de buric al lumii, iar cei care locuiesc în vreo suburbie a Parisului, de pildă, sînt meniți neantului, în timp ce ei vor dăinui de-a pururi (imaginea asta e una reală, am extras-o dintr-un interviu recent al unui academician român, care, întrebat fiind de ce n-a rămas în Franța înainte de 1989, spune că dacă ar fi rămas, ar fi locuit probabil în vreun sat de lîngă Paris și deci, se înțelege, n-ar mai fi fost academicianul doctor honoris causa care este astăzi…) Nici nu știi dacă să rîzi sau să plîngi, pentru că e vorba despre oameni care sincer cred că așa stau lucrurile, că sînt importante sclipiciurile de la București, slugarnicii de pe lîngă ei le hrănesc fandacsia, iar ei faccompromisuri incredibile ca să reziste pe cai mari în respectivul buric al lumii. Între timp fac și un pic de rău în jur, paralizează instituții, timorează generații, unora le bagă în cap aceleași prostii, iar pe alții îi fac să fugă cît mai departe. Probabil inadecvarea asta vine de acolo, de dinainte de 1989, din lumea mică, închisă și rea care crescuse în acel mediu contaminat, e un comportament moștenit care produce multe daune în continuare. Mulți pleacă din România nu doar din motive politice sau economice, ci și pentru că simt că se sufocă în atmosfera de provincialism medieval, plină de temenele, de coduri mafiote, toate într-un ridicol cu atît mai mare cu cît e vorba despre cultură, prestigiu, creație și nu despre putere reală și bani sunători.

O altă ”matriță” e frica, lipsa de curaj în a ieși din rînd, în a spune lucrurilor pe nume, nu doar pentru că asta e incomod și produce daune în oricare dintre lumi, ci, în plus, pentru că planează încă amintirea a ce se putea întîmpla înainte de 1989 cu cei care ”nu stăteau liniștiți la locurile lor”. Exemplul cu Radu Cosașu e grăitor: chiar dacă gestul lui n-a avut repercusiuni dramatice, de viață și de moarte sau de pușcărie, în urma izbucnirii de la tribuna Consfătuirii Tinerilor Scriitori el a fost totuși, cum povestește ulterior cu umor, singurul șomer din comunism. Azi există mult mai mulți șomeri, nu doar pentru că în capitalism ei au drept de cetate, ci și pentru că încă funcționează perfect binomul ridicat vocea, pierdut slujba. Sigur, după 1989 această frică, această lașitate a fost raționalizată frumos, drapată în concepte nobile, gratitudine, politețe, recunoștință veșnică, echilibru, maturitate. Nu e nimic altceva decît vechea frică din comunism a cărei consecință e o continuă selecție negativă pentru că, spre deosebire de atunci, cei care ”nu stau liniștiți” pot pleca și își găsesc locul în societățile care știu să aprecieze și să folosească în beneficiul lor potențialul ”neliniștiților”. E o socoteală foarte proastă pentru România în general, iar statistica e necruțătoare: 4 milioane de români activi, unii supra-calificați, contribuie la propășirea altor țări.

Să închei totuși cu ceva bun moștenit de atunci: o acerbă competitivitate. Scriitorii, criticii, teoreticienii de la Gazeta literară, atunci cînd reușesc să iasă din chingile sistemului și încep să vorbească despre problemele reale ale literaturii, sînt de o finețe remarcabilă, nu au nimic de invidiat colegilor din Occident, efortul pe care l-au făcut să se mențină profesioniști a fost mult mai mare decît al omologilor din țările normale și asta se simte.

Pentru că lumea era închisă, scenele, puține și controlate, iar cei dornici de afirmare, mulți, s-au dezvoltat tehnici de supraviețuire sofisticate, s-a citit mult, s-a ajuns la un rafinament al luptei de care beneficiem și azi. Olimpicii români nu sînt altceva decît un rezultat, pozitiv doar individual și doar dacă există norocul unui psihic puternic, al performanței reușite în ciuda sistemului, nicidecum datorită lui.

Mulți români, din toate domeniile de activitate, formați în acest mediu, înainte sau imediat după 1989, par un fel de enciclopediști, posesori ai unei culturi fenomenale în raport cu specialiștii occidentali, avînd, de asemenea în plus față de ei, în ordine socială, un antrenament de luptători de guerillă. La locul potrivit și în doze echilibrate, un asemenea cocktail e imbatabil, iar rețeta lui vine tot din comunism, a fost inventată în pofida comunismului și încă funcționează, chiar dacă are efecte adverse asupra utilizatorului.