De la Ibrăileanu la Ionel Teodoreanu, o întreagă direcţie din spaţiul literar românesc poate fi înţeleasă prin conversaţia pe care o întreţine cu literatura lui Turgheniev. Turgheniev propune o gramatică a amintirii şi o formulă a sensibilităţii ce modelează moldovenismul melancoliei. Ceea ce atrage şi fascinează este exact acel strat “ minor” şi muzical din textele lui Turgheniev. Lipsit de fibra profetică şi pedagogică pe care o ilustrează Tolstoi sau Dostoievski, Turgheniev optează pentru clar-obscur, pentru nuanţe, pentru polisemie şi pentru ambiguitate. Exaltarea mistică îi este inaccesibilă. Terenul său sunt iubirea, amintirea, regretul,singurătatea. Arta sa nu posedă claviatura wagneriană, ci delicateţea polifonică a sonatei sau a liedului.
În spaţiul românesc, ca şi în cel european, reputaţia lui Turgheniev va fi afectată de preferinţa, din ce în ce mai marcată, pentru abisalitatea vizionară a rivalilor săi din canonul rus. Moştenirea expresionismului va însemna, înainte de toate, aceasta îndreptare spre adâncuri, spre iregular, spre iraţional. Mistica secolului XX este urmaşa, organică, a speculaţiilor lui Dostoievski. În acest context de paroxism al sentimentelor, Turgheniev apare ca demodat, uşuratec, “ minor”. Refuzul său de a îmbrăţişa utopiile îi este reproşat ca un simptom al propriei slăbiciuni.Crepusculul său este parte din aventura intelectuală europeană.
Reîntoarcerea spre Turgheniev este, astazi, o reîntoarcere spre o Rusie care nu are nimic stihial sau teluric. Intelectual şi estetic, Turgheniev este exponentul unei generaţii care a crezut în posibilitatea de a concilia cele două identităţi, rusă şi europeană. Biografia sa este aceea a unui expatriat şi a unui cosmopolit. Asemeni liberalilor ruşi din epoca sa, Turgheniev se ratează, în ordine istorică. Pledoariile sale sunt prinse între scila naţionalismului mistic şi caribda radicalismului de extracţie narodnicistă. Literatura sa este inseparabilă de stratul de moderaţie sceptică al reflecţiei sale. Turgheniev opune procustianismului etic şi estetic muzica, armonia, îndoiala, reveria.
Trecutul care nu se poate întoarce
Nuvelele sale, cu noua lor versiune românească propusă de Adriana Liciu, ilustrează această înclinaţie romantic-chopiniană pentru investigarea scurgerii timpului. Simbolic, protocolul narativ din toate cele patru texte este similar- mişcarea dinspre prezent spre trecut este alimentată de energia memoriei. La Turgheniev, memoria este depozitara acestui patrimoniu de culori, de sunete, de chipuri, de voci .Sipetul sensibilităţii se deschide. Iar fiecare inimă îşi are taina ei.
Textele lui Turgheniev sunt tentativa de a regăsi sensul unor existenţe care se apropie de pragul dincolo de care nu mai există întoarcere. Amurgul pare a fi anotimpul care stimulează rememorarea personajelor sale. Iubirile pierdute luminează vieţi care au mers pe drumurile mediocrităţii. Strategia amintirii este o strategie dureroasă- anamneza este şi o introspecţie.
Cu graţia lor muzicală, istoriile lui Turgheniev se organizează în jurul confruntării cu puterea iubirii. Dragostea nu este niciodată liniară sau senină. Ea înseamnă ruptura ce tulbură ordinea cotidiană, ea înseamnă regretul ce vine spre a tulbura, peste decenii, pe cel care se mărturiseşte. Dragostea întinde punţi peste timp, deschide culoare pe care sufletele merg, spre a regăsi puritatea lor pierdută. Traumele nu pot fi exorcizate decât prin revenirea pe acest parcurs al memoriei.
Nuvelele lui Turgheniev sunt întemeiate pe această poetică a ambiguităţii şi fragilităţii. Naratorii săi sunt marcaţi de această amprentă a propriei lor failibilităţi. Ca actori sau martori, ei sunt confruntaţi cu limitele pe care le ridică în faţa lor societatea sau sensibilitatea lor. Ei descind din acea stirpe a romantismului domesticit, biedermeier. Ei nu sunt egalii lui Oneghin sau Peciorin. Le sunt străine gesturile de tip byronian.Profilul lor este introvertit şi melancolic.
Trecutul care se revarsă asupra lor este, invariabil, încărcat de povara ambiguităţii. Perspectiva adolescentului din “Prima iubire” consemnează descoperirea iubirii ce irumpe în viaţă cu puterea unui râu ce îşi iese din matcă. Între tată şi fiu se naşte o complicitate hrănită de pasiunea comună pentru Zinaida. Tânărul este martorul tulburării ce ia în stăpânire viaţa tatălui său- erosul lui Turgheniev nu este doar capricios, ci şi neliniştitor. Cei care se află sub vraja sa se apropie de marginile prăpastiei din fundul căreia scânteie abisul.
În “ Asia “ şi “ Nefericita”, dragostea este întunecată de stigmatul ce îşi pune amprenta asupra feminităţii. Naşterea ilegitimă este litera stacojie pe care destinul o înscrie în trupurile eroinelor. Asia şi Susana Ivanovna sunt incapabile să se înscrie în ordinea unei societăţi ce venerează respectabilitatea ipocrită. Pentru Susana Ivanovna din “ Nefericita”, stigmatul este dublu, căci pe lângă semnul infamant al legăturii extraconjugale din care se iveşte se adaugă şi pecetea originii sale evreieşti. Sinuciderea sa este expresia unui impas existenţial din care nu poate exista ieşire.
Sanin din “ Apele primăverii” este, la rândul său, atras în acest maelstrom al amintirii: rareori arta lui Turgheniev a mai atins acest nivel al perfecţiunii contrapunctice. Din sertarul de birou pe care îl explorează bărbatul ajuns în pragul bătrâneţii sterpe se iveşte fantoma iubirii trădate, dar şi spectrul , demonic, al propriilor păcate. Ca atâţia dintre eroii lui Turgheniev, Sanin este o fiinţă scindată, a cărei identitate se modelează prin pendularea între Rusia şi Europa. În decorul tinereţii germane a lui Sanin, revelaţia Gemmei este revelaţia renascentistă a frumuseţii şi a purităţii. În imaginea Gemmei, Turgheniev venerează dimensiunea solară şi salvatoare a iubirii- idile dintre Sanin şi Gemma are un aer arcadic, colorată fiind de promisiunea fericirii.Sanin va fi , însă, atras de acel dublu infernal al pasiunii ce corupe şi devitalizează. Muzicalitatea paradisiacă lasă loc nocturnului abisal. Maria Nikolaevna este o fiinţă desprinsă din bolgiile lui Sacher Masoch, o femeie dominatoare ce cucereşte inima lui Sanin, doar spre a –l reduce în starea de sclavie sentimentală dezonorantă.
Trecutul care revine este, în cazul lui Sanin, poarta deschisă spre mântuire. Plecarea spre America, acolo unde se află Gemma şi familia ei, marchează eliberarea din cătuşele goliciunii frivole. Iubirea de tinereţe s-a decantat. Ceea ce rămâne este puterea dragostei de a smulge pe Sanin din cercurile danteşti în care s-a coborât.
Artă a rememorării, artă a îndepărtării, artă a ecourilor şi a nuanţelor, arta lui Turgheniev pătrunde în acele domenii delicate în care profetismul neguros nu poate intra. Volutele ei evoca , nostalgic, coregrafia valsurilor de altădată.
