Eric Clapton. ,,Un bărbat cu chitară împotriva tuturor”

A așterne pe hârtie biografia completă a unuia dintre cei mai talentați chitariști din toate timpurile, Eric Clapton, pare un proiect extrem de ambițios. Și totuși, în volumul Copilul nimănui: biografia completă a lui Eric Clapton (trad. Alex Moldovan, București: Editura Publica, 2015), jurnalistul și scriitorul britanic Paul Scott reușește să construiască nu doar cronica unei vieți de excepție, ci o adevărată istorie a blues-ului și rock-ului mondial. Ediția originală a cărții, în limba engleză, a dobândit conotații aniversare, ieșind de sub presa tiparului în martie 2015, concomitent cu împlinirea vârstei de 70 de ani de către celebrul muzician.

eric-clapton-copilul-nimanui-paul-scott-editura-publica-victoria-books[1]

Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă exercițiul biografic la care autorul recurge nu este decât un pretext pentru a evoca vârsta de aur a blues-ului britanic, ce a captat fiorul ritmurilor ivite din Delta fluviului Mississippi. Omul care mai târziu avea să refuze să fie numit Dumnezeu de către admiratorii săi, Eric Clapton, a descoperit în muzica îndepărtatei Lumi Noi o comoară pierdută: ,,El a găsit ceva valoros pe un alt continent, în muzica oamenilor simpli, a celor vii și a morților, un mod de a supraviețui și un mod de a înțelege și a comunica sentimentul lipsei. În această muzică, precum în nicio alta, Clapton, proscrisul, copilul nelegitim, fiul respins, a găsit sentimentul de apartenență de care nu avusese parte și șansa mântuirii absolute.” Nu s-a mulțumit doar să culeagă rădăcinile arhetipale ale blues-ului american, ci le-a prelucrat cu o nouă forță artistică, redându-le pământului din care s-au născut și lumii întregi.

Chiar dacă apariția volumului a marcat un moment aniversar important din viața lui Eric Clapton, ochiul critic al autorului scrutează neiertător în toate firidele vieții și sufletului, provocând uneori îndrăznețe incursiuni psihanalitice, inaccesibile celor neinițiați. Niciun eveniment nu rămâne necercetat, de la cauzele mai mult sau mai puțin cunoscute până la ultimele consecințe. Reacțiile, gesturile sau replicile rostite de Clapton sunt analizate, comparate prin intermediul unor analogii ce divulgă o excelentă documentare. Temeinic, ca un fan care se respectă, Paul Scott se înarmează cu tot ce s-a scris ori s-a spus până în prezent despre cel adulat, consultând biografiile redactate anterior de cronicarul muzical Ray Coleman și Christopher Sandford, convorbirile cu scriitorul Steve Turner, memoriile lui Pattie Boyd și Catherine James, o colecție impresionantă de articole din ziare și reviste apărute începând de la mijlocul anilor ’60, interviurile oferite de-a lungul timpului, emisiuni de televiziune realizate de postul BBC și, mai ales, autobiografia lui Eric Clapton. La acestea se adaugă convorbirile inedite cu persoane din imediata apropiere a muzicianului, ce i-au marcat viața în diferite etape: managerul său timp de 25 de ani, Roger Forrester, și soția acestuia, Annette; Chris O’Dell, fosta secretară personală a lui George Harrison; Top Topham, al cărui nume amintește de începuturile muzicale ale lui Clapton. Firul principal al narațiunii factuale este deseori întrerupt de scurte digresiuni. Toate aceste inserții conduc spre alte microbiografii, ce refac experiențe de viață articulate în jurul unor persoane ce au răscolit ori au modelat armonios existența artistului: Pat Clapton – mama sa, Robert Johnson – modelul urmat de-a lungul întregii cariere muzicale; John Mayall – cel ce avea să-i devină mentor în perioada când a fost chitaristul trupei The Bluesbreakers.

Ce l-a determinat pe acest copil al nimănui, abandonat, iar mai târziu respins de mamă, să pună mâna pe chitară și să se aventureze, prin tehnici tot mai bine stăpânite, în căutarea sunetului perfect? De ce a ales tocmai bluesul la mijlocul anilor ’60, perioadă dominată de jazz, rock și începuturi comerciale de pop? Când și cum a început prăbușirea lăuntrică ce ar fi putut să-l coste viața, așa cum li s-a întâmplat multor colegi ai săi de generație? Acestea sunt o parte din întrebările la care autorul cărții încearcă să găsească răspunsuri, fără a edulcora în mod artificial faptele sau, dimpotrivă, a le da o dimensiune catastrofică. Până la vârsta de 9 ani, lui Eric Clapton i se spune că bunica sa maternă, Rose, îi este, de fapt, mamă. Descoperirea realului grad de rudenie îi provoacă un dureros sentiment al respingerii, iar relația ulterioară cu adevărata mamă trece prin seisme atât de puternice încât rămâne cu adânci traume sufletești. Un subiect delicat, dar relevant, asupra căruia autorul insistă este legat de incapacitatea lui Clapton de a păstra o relație amoroasă de durată cu o femeie în timpul vieții mamei sale. Abia după moartea acesteia, existența fiului își va găsi un punct de stabilitate, în persoana Meliei, despre care vom mai vorbi la momentul potrivit. Blues-ul este revelația salvatoare, o formă de catharsis, iar tânărul se dedică audiției numeroaselor discuri de vinil pe care se găsește imprimată muzica artiștilor venerați: Robert Johnson, Freddie King, Muddy Waters, B.B. King. Mai târziu, avea să declare că blues-ul îi transmite pasiunea, sentimentele și sunetul cald care îl împlinesc ca artist, transpunându-se în imaginea sugestivă a chitaristului singuratic. A bărbatului cu chitara, singur, împotriva tuturor. Uneori, chiar împotriva propriei ființe, într-o alunecare delirantă pe o pantă autodistructivă.

Aceasta e perioada în care adolescentul timid, ușor deprimat, dominat de teama de respingere, se refugiază în muzica lui Robert Johnson, al cărui mit izvorât din rumorile unui posibil pact faustic i-ar fi conturat stilul imposibil de imitat. Din dorința fierbinte de a stăpâni instrumentul  cu aceeași intensitate și măiestrie precum modelul său declarat, Eric Clapton se dedică exersării zi și noapte, descifrând singur, la început, complicatele tehnici de interpretare, îndeosebi tehnica slide. Tot atunci, e cucerit de muzica lui Freddie King, cu al său vibrato plin de pasiune, ascultă blues-ul electric al lui Muddy Waters și B.B. King, se delectează cu hibridul de blues și hillbilly al lui Chuck Berry. Dar despre ce context vorbim, de fapt? În 1963, anul în care tânărul Clapton se lansează cu prima sa trupă, The Roosters, Londra și zona metropolitană sunt împânzite de o pleiadă de cluburi și puburi unde se cântă și se ascultă muzică foarte bună, într-o efervescență artistică greu de imaginat sau de repetat în zilele noastre. Încep anii frumoșilor nebuni ce vor scrie marea istorie a blues-ului și a rock-ului și vor dărui muzicii contemporane măduva ei cea mai valoroasă. Pe Insula Eel Pie din mijlocul Tamisei, în Richmond ori în Londra apar o serie de asemenea spații care atrag ca un magnet un public nonconformist ce audiază, deopotrivă, rhythm & blues, blues, jazz și rock. Iar numele artiștilor sunt deja consacrate la începutul anilor ’60. Nu ne putem face o impresie mai bună despre atmosfera acelei perioade decât dacă ne imaginăm că, în același timp, la Crawdaddy Club din Richmond se desfășoară The Rolling Stones, la Marquee Club din Londra trupa lui Clapton cântă în deschidere la Manfred Mann, la Ealing Club se pregătește să intre pe scenă The Who, în localul The Speak se reunește grupul The Beatles, pe Insula Eel Pie trupa lui Alexis Korner își începe spectacolul și, tot acolo, Rod Stewart se lansează într-o ședință foto. Gusturile muzicale ale tinerei generații se modelează sub influența marilor artiști americani sosiți în turnee în Anglia: Muddy Waters, Willie Dixon, Big Joe Williams, Sonny Boy Williamson.

Pentru Eric Clapton , experiența acumulată cu cea de-a treia trupă, The Yardbirds, înseamnă  începutul unei clarificări interioare și al unei alegeri. Respinge aspectul comercial al înregistrărilor, considerând că diminuează intensitatea și dinamica sunetului. În numele autenticității muzicale, refuză orice concesie sau deschidere spre ritmurile pop și caută expresia unui ,,blues pur”. Tot atunci, își atrage porecla Slowhand, atribuită de managerul trupei, Gomelski, din pricina obiceiului de a rupe corzile subțiri de chitară în timpul solourilor prelungite. Din păcate, desele stări de indispoziție îi creează renumele unei persoane dificile, greu adaptabile la dorințele unei trupe dispuse să abandoneze exigențele muzicale în favoarea laturii comerciale a condiției de artist. Pe de altă parte, își observă o fațetă surprinzătoare a personalității: cu cât angoasa, agitația interioară și stările de suferință surdă devin mai intense, cu atât sonurile chitarei se rafinează și  declanșează adevărate explozii de pasiune și simțire. Cu timpul, devine mai relaxat în privința stilului adoptat, acceptând să experimenteze un amestec coerent de blues, jazz, rock, soul și pop, ce va defini orientarea sa muzicală. Afirmarea deplină în lumea muzicii vine curând, odată cu turneul american al trupei Cream, în care Clapton cântă alături de Ginger Baker la tobe și Jack Bruce la chitară bass. Începe epoca de glorie a grupului, marcată însă de animozități și ciocniri zgomotoase între membrii săi pentru postura de lider. Albumul Disraeli Gears le consacră celebritatea și contribuie la apariția mitului Eric Clapton. Cei care consolidează poziția tânărului muzician sunt Robert Stigwood, managerul trupei, Ahmet Ertegun, proprietarul casei de discuri Atco, Felix Pappalardi, producătorul albumului, și Tom Dowd, un excelent inginer de sunet. Cu ajutorul celui din urmă, Clapton creează în studioul de înregistrări sunetul mult căutat, plin și cald, rezultat al unei fericite combinație între chitară și amplificator, cu armoniile specifice stilului său unic. Dacă la început cântă cu chitare Gibson Les Paul, aidoma modelului său Freddie King, în anii următori numele lui va fi asociat cu instrumentele din seria Fender Stratocaster cu griful din lemn de arțar și cu un sound aparte. Piesele sunt bine primite de publicul american. Fac senzație Sunshine of Your Love, un omagiu adus lui Jimi Hendrix, și Crossroads, piesă ce va intra în istoria genului prin cele două superbe solouri de chitară, unele dintre cele mai bune înregistrate vreodată. Mai târziu, remarcabila White Room de pe albumul Wheels of Fire va situa grupul pe primele locuri în topurile din Statele Unite și Marea Britanie. Nu putem ignora această etapă a începuturilor muzicale, pentru că ne ajută să înțelegem devenirea ulterioară a lui Clapton. Își continuă munca alături de o serie de trupe efemere, din care se desprinde Blind Faith, un fel de Cream 2, ce îl avea în componență pe excelentul clăpar Steve Winwood. Nu mai durează mult până când, influențat de stilul lui J. J. Cale, Eric Clapton se lansează într-o prestigioasă carieră solo și încearcă să se elibereze din umbra legendarei Cream. Albumele sale ajung mereu pe primele locuri în topurile muzicale, iar profiturile încep să curgă cu generozitate: Just One Night, Another Ticket, Money and Cigarettes, Behind the Sun, August, Journeyman, The Road to Escondido – în colaborare cu J. J. Cale, Me and Mr Johnson.

Admirabil este modul în care Eric Clapton a știut să facă un pas în spate, să respecte ierarhiile reale și să recunoască supremația altor doi chitariști care au influențat în mod categoric scena muzicală mondială. Este vorba despre Jimi Hendrix și Stevie Ray Vaughan, colegi și foarte buni prieteni, al căror talent incendiar se concretiza prin tehnici instrumentale uluitoare. Într-un interviu acordat după moartea lui Stevie Ray, și-a exprimat imensa admirație față de talentul acestuia: ,,N-am avut ocazia să-l văd sau să-l ascult de suficiente ori pe Stevie cântând, dar de fiecare dată mi-a dat fiori și am știut că mă aflu în prezența măreției. Muzica, pur și simplu, curgea prin el. Și nu părea să se epuizeze.” Toți biografii lui Clapton cad însă de acord asupra unor evidențe greu de contestat și de înțeles. În ambele cazuri, el s-a aflat în preajma prietenilor săi cu câteva ore înaintea accidentelor cărora le-au căzut victime. La fel ca Hendrix, ar fi putut sucomba în urma unei supradoze. La fel ca Stevie Ray, ar fi putut să-și piardă viața în urma accidentului de elicopter, pentru că aparatul de zbor care a decolat din Alpine Valley, îndreptându-se spre Chicago, lui îi era destinat în acea dimineață fatidică… Și totuși, destinul a hotărât altfel. Eric Clapton le-a supraviețuit, rămânând cel mai mare chitarist al lumii în viață  la ora actuală.

Anii de glorie nu sunt lipsiți de umbre și experiențe terifiante, pentru că statutul de vedetă e plin de capcane, cântece de sirenă spre paradisuri artificiale și patimi devoratoare, autodistructive. Dependența de droguri îi afectează o lungă perioadă din viață și-l aduce deseori în pragul colapsului. Patima băuturii completează acest peisaj sumbru din care, cu grele eforturi și lungi stagii la clinici de recuperare, reușește să se salveze în ultimul moment. Ceea ce nu poate controla însă e dependența de femei frumoase, iar poveștile sale amoroase au oferit mereu tabloidelor din lumea întreagă scandaloase, delicioase ori consternante subiecte de disecat. După ce inventariază o lungă serie de cuceriri, autorul Paul Scott conchide sec: ,,Un model comportamental distructiv la care n-a putut totuși renunța a fost înclinația neabătută pentru femei care, dintr-un motiv sau altul, erau total nepotrivite pentru el.” Tocmai de aceea, nu ne vom opri asupra lor în spațiul acestui articol, lăsându-ne cititorul curios să se informeze singur din multitudinea de istorii care au ocupat, de-a lungul timpului, coloanele ziarelor și revistelor. Șirul cuceririlor feminine devine o sarabandă pe partitura căreia se înscrie, noapte de noapte, o altă ipostază feminină. E imposibil să ocolim câteva nume de frumuseți feminine ale căror destine s-au întrepătruns cu viața lui Clapton: Pattie Boyd, Catherine James, Charlotte Martin, Yvonne Elliman, Alice Ormsby-Gore, Yvonne Kelly (mama fiicei sale, Ruth), Lory del Santo (mama fiului său, Conor, stins din viață la vârsta de 4 ani în urma unui tragic accident), Carla Bruni, Sharon Stone, Christy Turlington, Uma Thurman, Sheryl Crow.

Pasiunea pentru Pattie Boyd, soția lui George Harrison, a fost pe punctul de a-l costa pierderea marii prietenii pe care o păstra fostului membru al trupei Beatles: ,,Din punctul de vedere al lui Clapton, Pattie era întruchiparea femeii perfecte. Elegantă, nostimă și blondă, ea avea un zâmbet sexy, cu strungăreață, și un aer de fetiță.” Lupta celor doi bărbați celebri pentru inima lui Pattie a avut și scenele ei amuzant-melodramatice, desprinse dintr-un soi de roman modern de capă și spadă, unde armele au fost înlocuite cu virtuozitatea muzicală. În imensa casă a lui George, din Friar Park, s-au duelat muzical: ,,Timp de două ore, în timp ce focul trosnea și lumânările pâlpâiau în sala întunecoasă, cei doi chitariști au intrat într-o confruntare directă, duelându-se în solouri din ce în ce mai înflăcărate, fiecare încercând să-l învingă pe celălalt cu un tir de note frenetice.” Pe de altă parte, iubirea bolnăvicioasă, obsesivă pentru Pattie, ce avea să-i devină mai târziu soție, i-a inspirat unele dintre cele mai frumoase cântece de dragoste compuse vreodată: Layla (izvorâtă din povestea de dragoste persană Layla și Majnun), Wonderful Tonight, Old Love, Pretty Girl. Totuși, atunci când scânteia erotică se stinge, celelalte obsesii ale lui Clapton se dovedesc a fi mult mai statornice: mașinile Ferrari, hainele croite de Gianni Versace și Giorgio Armani, caii de curse, filmele japoneze, poezia franceză, Monty Python, colecția de artă modernă ce-i aduce venituri fabuloase în urma vânzării unor tablouri la marile case de licitații, pescuitul și vânătoarea de fazani. Este momentul unei schimbări radicale în viața artistului, iar aceasta e posibilă datorită celei ce-i devine soție, Melia, o tânără ce nu seamănă cu nicio femeie întâlnită până atunci și alături de care își găsește liniștea și echilibrul interior.

Eric Clapton s-a înconjurat mereu de muzicieni talentați și a avut curajul să experimenteze pe scenă și în studio. Nu a ezitat nicio clipă atunci când a hotărât să-și vândă la licitație impresionanta colecție de chitare pentru a-și putea susține financiar Centrul Crossroads de tratament și dezintoxicare deschis în Antigua. E o prezență constantă la concertele de binefacere și la spectacolele de la Royal Albert Hall. Deși rămâne în continuare nemulțumit de eșecul descoperirii sunetului perfect, Eric Clapton are marele merit de a fi reunit generațiile de ascultători ai muzicii sale, de a fi reușit să ajungă la sufletul publicului tânăr. După părerea mea, cel mai mare chitarist al timpurilor noastre este un supraviețuitor.

 

https://www.youtube.com/watch?v=AejYMD8fgb8

 

Notă. Videoclipul ce completează acest articol redă integral dublul album live Just One Night, înregistrat în timpul concertului de la Budokan Theatre din Tokyo, în 3 decembrie 1979. Iubitorii muzicii lui Eric Clapton îl consideră cel mai valoros concert al său înregistrat vreodată.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *