Peter Imre este un om care a intrat, cu voluptate şi convingere adîncă, în Iluzie şi care a ieşit din ea. Povestea acestei inserţii pasionale, dar şi a trezirii, poveste pasionată, o spune chiar el, ajutat de Peter Vardy, într-o exemplară carte de dialoguri, un fel de manual de luciditate cu privire la viaţă şi la politică.
Volumul se cheamă „În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac”. A apărut acum un an şi mai bine la editura Humanitas – dar e cît se poate de actual şi va rămîne aşa pentru multă vreme, atîta timp cît vor exista oameni inteligenţi care îşi vor lăsa mintea confiscată de Iluzii politice care promit mîntuirea…
Înainte de orice consideraţii, ţin, în mod special, să punctez calitatea traducerii de care a beneficiat această carte pentru ediţia în limba română. Traducerea este făcută din maghiară în română şi este datorată unuia dintre oamenii-cheie din arhitectura vie a acestei deja mult mai mult decît universităţi ambulante de mare prestigiu care este editura Humanitas: Gabriela Maaz. Este o traducere-cristal; volumul ne parvine într-o română exemplară, elegantă, limpede, solemnă.
Cartea este prefaţată de Gabriel Liiceanu. Un pasaj: „Părea că nu mai aparţine nici unui timp şi nici unui loc. Devenise un duh, un duh de obedienţă hegeliană, curios să urmărească la nesfârşit triumful spiritului lumii înălţat de fiecare dată pe nimicirea manifestărilor sale trecătoare, care avuseseră imprudenţa să revendice de partea lor câte un adevăr absolut.” Mai spun doar despre această prefaţă că ea însăşi merită un text separat. Las eventualilor cititori plăcerea de a o descoperi şi savura. Este unul dintre marile portrete pe care, cu acuitate şi empatie, ni le-a oferit domnul Liiceanu. De altfel, şi aceasta – extraordinara înzestrare de portretist a domnului Liiceanu – merită un (alt) text separat. Un text mare – pentru că material de survolat există, şi în această privinţă, din abundenţă.
Partenerul de dialog al lui Imre Toth este Peter Vardy. Aceasta este un excelent interlocutor. Un excelent mijlocitor, discret provocator, ascultător. Aş accentua asupra acestui ultim cuvînt – „ascultător”. Este imposibil ca unui cititor al acestei cărţi să nu îi sară în ochi o notă aparte a întrebărilor – a marii lor majorităţi: sînt scurte, minimaliste o bună parte dintre ele. Ceea ce, în economia unei cărţi de dialoguri de amplitudinea şi adîncimea acesteia, este cum nu se poate mai adecvat, mai firesc. Sînt întrebări scurte, foare bine ţintite, care punctează o atmosferă specială de confesiune, de mare confesiune.
Cum spuneam, Peter Vardy este un excelent interlocutor pentru Imre Toth în această carte. Fiindcă acesta – cel care îl provoacă la mărturisire, la confesiune pe Imre Toth – nu doar îi pune întrebări; ci îl şi ascultă. Cînd, în mod firesc interesaţi, citim pe manşeta unu a cărţii cine este omul care îi pune în aceasta carte întrebări lui Imre Toth vom descoperi că CV-ul acestuia este, ca şi cel al interlocutorului său, impresionant. Între altele, şi Peter Vardy este în mod aparte interesat de una dintre marile teme care subîntind şi cartea în discuţie: chestiunea evreiască în Ungaria. Pe lîngă aceasta, şi multe alte interese de cercetare şi performanţe în filosofie – ca şi Imre Toth, şi Peter Vardy vine dinspre ştiinţe exacte şi are o mare deschidere către disciplinele umaniste.
ZOOM. Despre dimensiunea politică- ideologică a acestei admirabile – şi profund pilduitoarei – cărţi, într-o schiţă la rîndul ei memorabilă, Vladimir Tismăneanu: „Avem aici o carte fascinantă, un itinerar spiritual Şi o fenomenologie a credinţei utopice, o meditaţie despre pasiuni mesianice și destine zdrobite în malaxorul numit istoria secolului XX. Sinceritatea este dogoritoare, onestitatea, copleşitoare. Comparabilă cu marile confesiuni, de la Istrati şi Koestler la Silone şi Wat, o contribuţie esenţială la înțelegerea mirajului comunist şi a demonismului său intrinsec. Imre Tóth a trăit internaţionalismul ca pe o chemare lăuntrică născută din multimilenara suferinţă a unei seminţii prigonite. S-a despărţit de comunism când a înţeles, foarte devreme, că este o imensă impostură.“
Iluzia este comunismul. Trezirea este, desigur, trezirea din comunism, deşteptarea din visul fals-mîntuitor, în fond un coşmar de durată.
Este o carte despre diverse „încăperi” care par a constitui, la început, materia de lucru pentru un fel de paradis, dar care, cu timpul, se vădeşte a fi, fără rest, doar bolgii ale unui infern terestru care a pedepsit, în multe feluri şi pentru multe decenii, oamenii. Adesea, direct, dincolo de orice metaforă cu privire la ideea de pedeapsă.
Confesiune, manual sui generis de istorie recentă, document dens de etică – aceasta este o carte mare despre cineva care, o spune el însuşi, a „crescut cu sentimentul că este periculos să fii evreu”. Adăugaţi: ungur! Mai adăugaţi: comunist! Şi încă: în România! Şi chiar mai mult decît atît.
Pe final, doar un pasaj despre conştiinţa evreităţii la Imre Toth. Un pasaj memorabil: „Pe mine m-a călăuzit probabil faptul că apartenenţa la iudaism înseamnă altceva decît a fi creştin sau comunist. Dacă te creştinezi şi te declari catolic, atunci asta şi eşti, şi toţi ceilalţi trebuie să accepte. Dacă spui că eşti comunist sau marxist, ceilalţi pot spune că eşti diversionist, că nu eşti marxist adevărat, despre asta se poate discuta. A fi evreu înseamnă altceva, este o problemă de determinare socială. Este evreu cel pe care ceilalţi îl consideră evreu. Dacă tu te consideri evreu sau nu, asta nu-i interesează pe ceilalţi. O spun din experienţă. În copilărie am descoperit, printre altele, că nu am trăsături de evreu, aşa că nu prea mă considerau evreu. Dar atunci cum ştiau totuşi? Cum se vede totuşi pe cineva că este evreu dacă arată la fel ca ceilalţi”.
În ceea ce mă priveşte, cred că acest volum – viu, cu nerv, cu zvîc – nu este doar o carte de citit. Ci şi de recitit.
Bonus. Petru Creţia despre Imre Toth: „Omul este fermecător, un paradox el însuşi, aşezat la răspântia dintre etnii, limbaje, competenţe. Aristocratic prin natura sa şi snob prin destule apucături şi manierisme. În vremea aceea visa că aparţine unui Bucureşti subteran şi ocult, unei reverii mateine ale cărei determinări contingente mărturisesc că îmi scapă. Rămâne faptul că acest personaj cosmopolit are adânci rădăcini în lumea noastră şi în pătimirile ei, de care, acum departe de ea, continuă să fie, într-un chip mai degrabă oniric, legat.“