Drept să spun, primul titlu de articol care mi-a venit în cap a fost ”Dolky-n trei straie, cea mai puțin comentată bandă din proiectul ceh ”, dar apoi mi-am dat seama că nu e relevant lucrul ăsta. Toate cele cinci benzi cu finanțare cehească pe care le-am citit pînă acum au fost comentate nemeritat de puțin. N-au curs rîuri de cerneală și nu s-au revărsat torente de vorbe pe net despre niciuna. M-am întrebat de ce oare s-a întîmplat asta cu Dolky și mi-au venit în minte următoarele justificări:
1. Banda Ilenei Surducan a apărut mai la sfîrșit, după ce unii au crezut că proiectul editorialo-informativo-(subtil și inteligent) propagandistic s-a încheiat și cînd chestia nu mai era inedită. Despre Piatra sângelui, ultimul roman grafic din proiect, pînă la această dată, s-a vorbit ceva mai mult, ce-i drept, dar autorul ei e și părintele cruntului Căpitan Pulă, nu?…adică, dacă nici despre asta, despre ce?!
2. Dolky…, în pofida aparențelor de ce-i în gușă și-n căpușă, nu-i o bandă ușor de comentat, pentru că e un tot armonios, unde forma se confundă cu funcția comunicativă, în slujba, nu doar a imaginii Ambasadei Cehiei din București sau a sensibilizării (macăr cît de cît, așa) publicului românesc cu privire la existența minorității cehe în România și la relațiile româno-cehe…că noi numai spre Occident privim, ignorînd trecutul comun, interesant și fertil, pe care îl avem cu ”frații din Est”. Ci și în slujba bunului simț și a unei blîndeți care ține de natura umană, dar de care mulți dintre noi am cam uitat. De aceea, e greu să intri cu bisturiul analistului în banda Ilenei Surducan, pentru că nu prea găsești lucruri ”de desprins” de acolo, bucăți autonome pe care să le separi de tot și apoi să le întorci pe toate părțile.
Cînd cito-privești Mickey pe Dunăre, rămîi impresionat de anumite soluții grafice sau imaginative. Cînd vezi avioanele sau scenele de grup ale lui Adrian Barbu, în Aripi de oțel, zici ”bă, da’ bine mai concepe și mai desenează omu ăsta!…poate să facă efectiv ce vrea mușchii lui în materie de BD”. Găselnițele grafice din Karel Liman te fac să te întrebi dacă ai mai văzut așa ceva în bedeaua de la noi, iar Piatra sângelui e un anumit căpitan, mai temperat. Ei bine, pe de altă parte, spectaculosul grafic din celelalte trei comics-uri din ”proiectul ceh” te scoate din poveste, te obligă să te dai un metru înapoi (nu, nu chiar un metru, mai puțin, că formatul e mic al dracu și dacă te îndepărtezi la un metru nu mai vezi nimic, mai ales din anumite casete ale Pietrei Sângelui) și să admiri sau să te îndepărtezi de pumnii grafici ai lui Timotei Drob. În schimb, Ileana nu te lasă să te detașezi, soluțiile ei grafice și narative sînt discrete, nu dau din mîini și nu strigă la tine ”uite-mă, uite-mă!”. De fapt, senzația pe care mi-o transmite banda ei este că, dintre toți autorii cooptați în acest proiect editorial, de Ambasada Cehiei și de Jumătatea Plină, Ileana e persoana care s-a implicat cel mai tare afectiv și a aderat la cauză într-un mod natural, cu altruism și generozitate.
Exemple de procedee grafice subtile ar fi multe, însă trebuie să faci un efort ca să poți desprinde forma de funcție, tema de discurs etc., pentru că Dolky e o prăjitură dintr-aia cehească în care straiele nu-s ușor de separat. Nu pot să citez pagini, din păcate…acuma io înțeleg că bedeul ăsta e, într-o anumită măsură, chiar caietul de schițe cu care Ileana a călătorit prin cehime, da’ orișîcît…Încerc să povestesc exemplele: la un moment dat, se spune în discursul diegetic că populația unui sat s-a înjumătățit, iar lucrul ăsta e reprezentat grafic cu două casete succesive în care apar cîte două ferestre cu obloane, după care, înjumătățirea propriu-zisă a populației e ilustrată, în a treia casetă, printr-o singură fereastră, de data aceasta cu o femeie sprijinită pe pervaz, care privește cu tristețe către cele două casete anterioare și, implicit, către un trecut mai bun: o închipuire rafinată și elegantă a nostalgiei, o întruchipare rurală a lui ubi sunt…. Aș mai pomeni abilitatea cu care Ileana mînuiește un ”multialog” și o interacțiune de gesturi și mimică între mai multe personaje printr-o singură casetă, de mari dimensiuni. Sau felul în care introduce text informativ, mult, fără ca asta să constituie un lest pentru bandă, fără să încarce, să gîtuie caseta sau pagina cu vorbe (iar nu pot, desigur, să citez numărul inexistent al paginii, dar pot să spun că asta se întîmplă pentru a zugrăvi o discuție între personajul Ileana și Petr – ultima pagină a subcapitolului ”Gârnic” și prima, a subcapitolului ”Sfânta Elena”). În asemenea cazuri, textul este lăsat să șerpuiască pe mijlocul paginii, iar casetele, transformate pe jumătate în ilustrații, îi flancheză oportun unduirile. Ar mai fi și flashback-urile făcute cu creioane colorate, pentru a contrasta cu acuarela prezentului.
3. Stilul și ideologia Ilenei, măcar în banda asta, țin de o construcție (am zis construcție, da?) aparent copilărească și naif, cu care ori rezonezi de la început, ori deloc. Personajele ei sînt senine, trăiesc într-o lume curată, neîntinată și ”acuarelată”, și la propriu (ca tehnică), și la figurat (ca stare de spirit). Chiar și omorîrea mistrețului prin geamul bucătăriei, sacrificînd bucătăria, e filtrată de tandrețe, atenuată de – mi-e aproape jenă să pronunț un cuvînt atît de lipsit de coolness – bunătate. Dar n-aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu e vorba despre o privire rozosină și tîmpă asupra lumii, despre o kitschoșenie, ci despre o perspectivă pur și simplu luminoasă, temperată însă de umor, ironie și autoironie (tandre și ele, cum altfel?). Autoreprezentarea Ilenei ca personaj mi-a amintit puțin de Guy Delisle, de lipsa lui de stridențe și de pudoarea lui în fața – să zicem – abisalului și darkului. Apoi, zîmbetul stîrnit adesea de Dolky… nu prea se preschimbă în hăhăit. Nu că n-ar fi nevoie și de așa ceva, însă pentru asta există pe lume Căpitanul Pulă. Mă gîndesc la personajul Ileana, reprezentat cu ochii bulbucați, în timp ce o țarancă cehă încearcă s-o îmbrace în straie tradiționale. Sau la clin d’oeil-urile notelor de subsol, care, chipurile, traduc cîntece cehești. La un moment dat, cînd cititorul, nepricepînd o iotă din ce lălăie ăia acolo, privește cu speranță către nota de subsol, găsește acolo un ”psalmul 23”. Altădată găsește ”traducerea”: ”cântec despre iubire veșnică, până la moarte” (sic!). Dar preferata mea dintre ironiile Ilenei este cea din penultima pagină a volumului, unde vedem personajul Ileana cumva prin ochii Petrei, tovarășa ei de călătorie prin satele cehești. Ei bine, pe această pagină Petra spune chestii nostalgice ce ar putea căpăta – în capul unor cititori – o tonalitate ușor romanticoidă și pășunistă: ”Știi, Ileana…limba veche, portul tradițional, unele obiceiuri din locurile astea…la noi în Cehia nu mai există…Pentru mine, de câte ori mă duc în sate…e ca și cum m-aș întoarce în timp.” Ei bine, ce credeți că face personajul Ileana, în timp ce personajul Petra se emoționează cu cehii ei pe cale de dispariție? Se uită la Petra și face cadre de BD cu deștele…
Tocmai pentru că Ileana Surducan m-a atras atît de ușor, fără stridențe și ruperi în figuri plastice, într-o poveste pe care n-aș fi citit-o, poate, dacă mi-ar fi fost povestită în alt mediu, am aflat că Cehia trimite dascăli în România pentru a contribui la păstrarea identității culturale a comunităților cehești de la noi sau că Pavel Nedved, unul dintre cei mai buni fotbaliști contemporani, are ambii părinți originari din Banat. Ce jucător a pierdut Naționala României, domne! Așa că Ambasada Cehiei e, la ora asta, cea mai simpatică ambasadă din București. Cît despre editoarea-librărie-promotoare culturală Jumătatea Plină, o entitate actualmente fără sediu fizic, ce se mai poate spune? Că ne-a obișnuit prost, cu prea multe benzi de calitate. Ia să-și mai bage mințile-n cap.