Ion Ghica sau progresul

I-a fost dat lui Ion Ghica, acest enigmatic paşoptist, să devină personajul care dă numele unuia dintre cele mai rafinate şi polifonice romane postbelice,“ Prinţul Ghica”, al Danei Dumitriu. În ţesătura de siluete şi de momente istorice care se succed, vocea lui Ion Ghica- personajul se aude distinct, cu acea claritate lucidă a emoţilor ce îl distinge şi îi acordă acea aură de moderaţie amară. Ghica este, pentru Dana Dumitriu, imaginea patriotismului ce refuză exaltarea, privind România nu pe un obiect al veneraţiei, ci ca pe un bloc de marmură maiorescian ce se cere modelat, spre a da la iveală geniul ascuns.

Dincolo de această mantie ficţională pe care secolul XX o aşează pe umerii săi, Ghica este, pentru generaţii întregi de români, creatorul unei memorii a veacului XIX. Longevitatea sa biologică şi intelectuală i-a dat ocazia de a oferi acea panoramă multicoloră a “ Scrisorilor”. Ca atâţia alţii dintre paşoptişti, Ghica privilegiază memoria în detrimentul imaginaţiei, doar că această memorie posedă un geniu narativ al culorilor şi al punerii în scenă. Fără a fi opera unui scriitor care se vrea scriitor, prin efecte stilistice, marcate de oralitatea seducătoare în spontaneitatea ei, textele lui Ghica sunt un epitaf aşezat pe piatra tombală a paşoptismului, un manifest al acelei conştiinţe de conjurat, revoluţionar şi liberal, conştiinţă care a modelat un destin aparte, cu întorsături de Halima.

Carbonar, diplomat şi om de stat

Viaţa lui Ghica este , până la un punct, opera sa cea mai însemnată şi fascinantă. Ea se intinde pe durata unui veac, încheindu-se abia la 1897. Ghica împarte cu Alecsadri, Ion. C. Brătianu sau Kogălniceanu acest geniu al supravieţuirii peste timp şi epoci. El este un om-punte, un om paradoxal şi curios, ce se contaminează de pasiunile lumii pe care o descoperă.

A existat, în viaţa lui Ghica,un paradox al identităţii scindate. Ghica este, prin genealogie şi mediu familial, un os domnesc, un aristocrat ce are în trecutul său amintirea suveranilor care s-au urcat pe tron, acţionând fie tiranic, fie în numele solidarităţii naţionale. Ghica a nutrit, mai mult sau mai puţin secret, acest vis al propriei sale apoteoze ca domn. Acuzele care l-au urmărit , în exil şi în anii de după 1857, sunt ecoul acestei ambiţii care îl domină şi îl sufocă, în anumite ocazii. Singurul teritoriu peste care Ghica domneşte, ca un paşă, este domeniul turc din Samos, acolo unde reveriile sale de reformator pot fi puse în practică, în fine. Este un parcurs care evocă istoriile din nopţile arabe.

În aceeaşi masură în care a fost bântuit de un duh şi de o nostalgie a măririi, Ghica a fost şi un tenace conspirator, unul dintre cei mai redutabili soldaţi ai revoluţiei, un agent ce contribuie, decisiv, la coagularea societăţilor care anunţă anul 1848. Cariera sa este prodigioasă. Ucenicia pe lângă Ion Câmpineanu, evocată în discursul academic de peste decenii, este prima treaptă în acest drum al iniţierii conspiratoriale. Inginer, economist şi revoluţionar, Ghica este, în ochii autorităţii regulamentare, un suspect de serviciu. Legăturile sale cu moldovenii sunt excelente şi nu este întâmplător că la Iaşi Ghica rosteşte un memorabil discurs de deschidere al cursului de economie politică. Cel care face apel la progres şi liberalism este şi cel care fondează, la 1843, “ Frăţia”, ca parte din proiectul regenerativ. La Paris, ca şi la Bucureşti, un sentiment al urgenţei şi al datoriei îl domină pe Ghica.

1848 şi anii de exil fac să se nască şi legenda sa neagră, de care va fi nedespărţit. Discordia dintre revoluţionari, în emigraţie, alimentează urile care nu se sting niciodată. Familiaritatea lui Ghica cu mediile otomane şi cu protectorii lor englezi este suspectă, în ochii celor care îl privesc ca pe un conspirator egoist şi făţarnic. În felul său, Ghica este parte din marele joc al unui Imperiu muribund, confruntat cu avansul Rusiei ţariste. Rusofobia lui Ghica îi motivează turcofilia,ca o formă de reacţie naturală de apărare.

În deceniul şi jumătate de după revenirea în ţară, Ghica îşi redescoperă acea vocaţie de conspirator a tinereţii. Îl regăsim în conjuraţia îndreptată contra lui Cuza, după cum îl descoperim prim-ministru în momentele în care, la 1871, Carol I este aproape de abdicare. Relaţiile cu monarhul se răcesc, spre a se normaliza doar spre sfârşitul vieţii. Un gust al deşertăciunii nu poate fi reprimat. Ghica are , ca politician, în România, un aport mai degrabă modest. Liberalismul său este ostil atât roşilor, cât şi conservatorilor. Ghica este capabil nu doar de prietenii care trec graniţa morţii ( cum este cea cu Bălcescu), dar şi de uri care îl consumă, ca un ulcer. Resentimentul faţă de Lascăr Catargiu şi faţă de junimişti este un ecou al propriului său eşec politic. Reîntâlnirea cu Maiorescu se va face, târziu, mediată fiind de pontiful Alecsandri.

Propăşirea

Ghica este, în paradoxurile şi gesturile sale, un erou al timpului său. Nu i-a fost străină nici vâna utopică ( îi datorăm o evocare a lui Teodor Diamant), după cum nu i- a fost străin nici antisemitismul ( din ediţiile comuniste ale “ Scrisorilor “ sale au fost eliminate pasajele în care Ghica vituperează împotriva evreilor,priviţi ca agent de perdiţie pentru naţiunile pe al căror sol trăiesc). Ghica, cel din ” Convorbiri economice “ şi din “Scrisori” ,este fidel unui crez care mizează pe libertatea individuală şi pe acţiunea unei elite care să încurajeze dezvoltarea progresului şi înaintarea luminilor. Ghica este, în tot ceea ce are mai profund, un entuziast al progresului şi un avocat al cunoaşterii ce eliberează energii ascunse.

Există la el o tensiune stranie între tentaţia regresiunii prin memorie şi atracţia pe care o resimte faţă de modernitate.Din această dualitate se hrăneşte şi capodopera sa: textul epistolar pe care îl dezvoltă prin dialogul cu Alecsandri este nu doar o privire în urmă, ci şi un testament ce stă sub semnul temerităţii şi al curajului de a inova şi experimenta. Lui Ghica îi sunt străine melancoliile lui Russo,căci timpul care se accelerează aduce cu sine minunile al tehnologiei şi libertăţii. Paşoptismul lui Ghica traversează “ Introducerea “ de la “ Scrisori”. În rama introducerii, vocaţia memoriei este subsumată unei filosofii a evoluţiei naţionale. Trecutul, colorat şi sinestezic, este maculat de împilare şi de jugul străin. România în care Ghica scrie este o patrie demnă, cladită pe acel curaj al începutului spre care se întoarce, obsesiv.

“ Nevoia ne-a silit să îndrăznim”. Formula lui Ghica închide în sine credinţa în capacitatea românilor de a se sincroniza, temerar. Nu există decât un reper spre care se tinde, progresul. Acolo unde junimiştii au indicat faliile şi iregularităţile, Ghica este entuziasmat de edificiul pe care îl contemplă. Formele au fond, iar acest fond este dat de un geniu imitativ superior. Ghica este un liberal sedus de acest parcurs al occidentalizării. Justiţia, căile ferate, artele încep să se nască, în pofida scepticismului. Umbra lui Michelet pluteşte peste paginile sale. Moldovalahii sunt o naţiune, al cărei viitor este european. Introducerea lui Ghica este , ca şi Discursul de la 1891 al lui Kogălniceanu, sinteza moştenirii paşoptiste. Nostalgia nu poate înfrânge luciditatea. Acolo unde domneau raiale şi paşi, se înalţă o patrie europeană. În rândurile lui Ghica răzbate mândria orgolioasă a celui care ştie că luptele sale au fost parte din luptele unei naţiuni.

La amurg, Ghica îşi păstrează, intact, acest entuziasm faţă de luminile progresului. Mesianismul său nu este regresiv sau romantic. Călătoria în vremurile de demult este exerciţiul sibarit al unui intelectual ce elogiază civilizaţia de al cărei comfort se bucură. Trenurile în care Ghica călătoreşte sunt contrapuse drumurilor drumurilor de altădată. Timpul care se grăbeşte, invocat de Scott în prefaţa de la “ Waverley”, este aliatul celor curajoşi şi temerari. Timbrul lui Ghica este , simultan, unul deschis spre memorie, dar şi spre progres, voce a unui Ianus, stând între lumi.