Acesta este un text scris şi gîndit cu cîteva luni înainte de a recentele serii de atentate din Franţa. Sensul şi direcţia lui rămîn intacte. Ba chiar, în lumina teribilă a ultimelor evenimente, sînt întărite.
Am suficiente motive pentru a fi îngrijoratşi chiar mult mai mult decît suficiente motive pentru a fi îngrijorat.
Îmi place, spre pildă, să îl ascult pe marele istoric Neagu Djuvara vorbind despre ciocnirea civilizaţiilor şi, punctual, despre problemele şi provocările majore pe care le aduc cu ei musulmanii cînd vin şi stau în ceea ce noi numim Vest, în ceea ce ei declară în repetate rînduri că detestă profund şi unde aleg să stea în cele din urmă. Dar asta mă îngrijorează.
Îmi place să îl ascult pe venerabilul şi atît de distinsul Neagu Djuvara cînd spune spre exemplu – aşa cum a făcut-o relativ recent într-una din tot mai rarele sale ieşiri publice, din păcate – că este limpede pentru toată lumea faptul că ameninţarea musulmană este teribilă în acest moment şi că, pe termen mediu şi lung, există argumente aşa încît aceasta să fie considerată cea mai mare ameninţare cu care se confruntă lumea noastră.
Îmi place să îl ascult pe domnul Djuvara – din enorm de multe motive, inclusiv pentru că e un uriaş povestitor şi un foarte bun cunoscător al istoriei – şi cînd aud că spune aşa nu am cum să nu ma îngrijorez. Mă îngrijorez şi pentru că nu sînt atît de convins că „este limpede pentru toată lumea”.
Nu sînt convins nici că este evident pentru toată lumea ceea ce, la începutul lui 2015, tot Neagu Djuvara spunea răspicat – anume, că „sîntem compleşiţi de musulmani”.
Sînt îngrijorat fiindcă „Je suis Charlie” a fost şi un fel de rateu la scară planetară – rateu pentru că, după ce s-a consumat momentul de solidaritate cvasi-globală, iarăşi am întors capul, iarăşi lucrurile abominabile care sînt întîmplă în lumea musulmană sînt plasate prea departe de noi, atît de departe încît nu arareori alegem să ne facem că nu le vedem şi, prin urmare, alegem să credem că nu există ceea ce nu vedem, refuzînd să vedem.
De altfel, chestiunea Charlie Hebdo et comp. –una complicată şi, totodată, extrem de importantă – nu şi-a cunoscut demarajul (cum să îi zic – axiologic?) cu ocazia sinistrelor atentate din Franţa din prima luna a lui 2015; în plus, este cît se poate de uşor de anticipat că, foarte probabil, în această direcţie se vor mai acumula fapte – odioase –care vor sta la deja marele dosar pe care teoreticienii şi practicienii acestei viziuni înguste şi criminale îl propun lumii şi cu care, de fapt, provoacă într-un mod extrem axiologiile bune, deschise, luminoase, tolerante ale omenirii.
De aceea – pentru că „Je suis Charlie” a trecut (aşa de patetic în unele privinţe), fiindcă această solidarizare part-time a ratat aşa de clar precum se vede deja – prefer o altă formulă. Să îi spun aşa: „Je suis îngrijorat” – fiindcă a fi îngrijorat te poate ajuta, într-o măsură mult mai mare decît patetismele ieftine, să nu uiţi.
Or, lucruri de genul celor care s-au întîmplat în Franţa – dar nu numai – în aceste ultime luni – nu sînt de uitat. Să uiţi, cu atît mai mult în acest caz extrem, înseamnă să ajuţi foarte mult să se repete ceea ce, într-o lume normală, nu ar trebuie să se întîmple din nou.
Nu s-a întîmplat numai în Franţa, aşadar. Iată, pe scurt, despre un moment tragic care nu a beneficiat, deşi ar fi meritat, de o presă foarte amplă şi de mai multă atenţie. S-a întîmplat în Danemarca, la Copenhaga, la o lună după ceea ce, cum spuneam, într-o lume normală, atentă cu ea înşăşi şi cu ceea ce are mai bun, nu ar fi trebuit să se mai întîmple.
S-a întîmplat în ţara în care, cu cîţiva ani înainte de Charlie Hebdo, dreptul de a publica şi realiza caricaturi – fie ele şi cu tematică religioasă – a fost considerat problematic sau chiar inacceptabil de o parte a lumii. Atît de problematic încît, într-o nouă ediţie a „urii de sine” (un sport deja obişnuit pe care îl practică unele civilizaţii la apus sau unii oameni cînd se apropie de sfîrşit), autorităţile daneze au decis că e aşa de grav să rîzi încît, printr-o serie de presiuni şi de investigaţii, erau gata-gata să le dea dreptate, pînă la capăt, celor care, în locul rîsului şi al umorului preferă adesea crima. S-a întîmplat în februarie.
Mai întîi, atentatorul a împuşcat un om în prejma unei cafenele în care se ţinea un seminar legat de tragicele evenimente din Franţa cu titlul „Artă, blasfmeie şi libertate de expresie”; era un seminar la care vorbea mult vînatul de către musulmanii radicali şi cunoscutul caricaturist Lars Vilks, autorul unui controversat şi cunoscut aşa numit „cîine de intersecţie”, o caricatură care îl înfăţişa pe profetul Mahomed în această ipostază. La cîteva ore după ce a omorît un om din preajma lui Lark Vilks şi a rănit alţi cîţiva, teroristul a împuşcat în cap un tînăr de la intrarea într-o sinagogă din acelaşi oraş.
În Franţa, cu o lună în urmă, a fost acelaşi tipar: caricaturist-evreu. Proporţiile crimei făcute în numele islamismului în Franţa au fost însă cu mult mai mari, iar impactul mondial, enorm; practic, ce s-a întîmplat în Franţa în ianuarie 2015 a fost ştirea numărul unu în întreaga lume pentru acel interval de timp.
Anul trecut a apărut, scrisă de un excelent eseist român, o splendidă carte despre libertate. Se numeşte Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii, iar autorul ei este Andrei Cornea. Are legătură cu Charlie Hebdo, mai ales că e scrisă şi publicată cu mai mult de jumătate de an înainte de crimele din Franţa ori din Danemarca? Are foarte mare legătură.
Făcînd trimitere la alte grozăvii – mai degrabă locale, româneşti, dar, de asemenea, de dată recentă – Andrei Cornea ne provoacă să gîndim şi ne invită să nu uităm cît e de rară, şi de aceea cît e de preţioasă, libertatea. „Încercînd pe cît posibil să înţelegem sensul şi originea acestor surprize oribile”, nozează domnul Cornea, „am început să medităm la ceea ce suntem ispitiţi să numim aici pernicioasele iluzii ale libertăţii, înscrise adînc în cultura occidentală şi exprimate în numeroase teologii tradiţionale sau seculare şi filozofii, dar şi în foarte multe dintre aşteptările noastre comune, de fiecare zi”. Cu alte cuvinte, profesorul Cornea ne îndeamnă să nu uităm că libertatea nu e ceva de la sine înţeles; ba mai mult că, la scară istorică, ea e un dar rar şi foarte preţios.
Charlie Hebdo şi alte oribile evenimente din aceeaşi serie e şi despre libertare, e în mod fundamental despre libertate. Să nu uităm că libertarea e „şi-şi”. Ca temă, e şi perenă, e şi – des, extrem de des, nici nu ne dăm seama cît de des -, nu datată, ci conjuncturală, pusă în act, în fapt. E şi reper, şi drum; drum cu tot cu ţintă, cum ar spune orientalii. E şi limită – pentru cei care se tem de ea sau în cazul acelora pentru care egalitatea e, în axa lor valorică, ideea supremă; pe de altă parte, desigur, e şi rezervor retoric extraordinar de bogat – în primul rînd pentru cei care argumentează pro-libertate, privilegiind libertatea în faţa oricărei alte valori.
Toate acestea, dar şi multe altele, au fost revelate, într-un mod foarte puternic (traumatizant, pentru unii) de seria de evenimente recente din Franţa: să nu ne ferim de cuvinte, să nu fim fals-politicoşi, să nu fim „corecţi politic” (noua ideologie de extracţie comunistă!) este vorba despre atentatele împotriva civilizaţiei vestice. Acolo, atunci – în acea dezlănţuire de bestialitate în stare pură – au (re)devenit evidente multe dintre virtuţiile libertăţii, dar şi – în oglindă adesea – o parte înseamnă a repetoriului celor care se tem de libertate sau care, de-a dreptul, urăsc această „fiinţă fragilă” care este libertatea.
Acolo, atunci, în acea avalanşă de cruzime motorizată criminal-ideologic-religios, s-a văzut, clar, cît e de preţioasă această cucerire relativ recentă pentru civilizaţie, cît de uşor se poate pierde şi, încă o dată, clar ca lumina zilei, s-a văzut că libertatea nu înseamnă libertatea de a ucide. Că, vorbă faimoasă şi – în detaliu, în nuanţă, la propriu şi în spirit – atît de adevărată, „o libertate fără limite ucide libertatea”.
Cele două paragrafe de mai sus sînt, poate, prea generale şi pot părea prea teoretice. Sînt şi în acest fel, fără discuţie; dar, dacă aplicăm fiecare dintre frazele de mai sus – care sînt doar rodul unei minimale sinteze foarte la îndemînă din marea şi foarte preţioasa „literatură” despre libertate – la situaţii de viaţă, ele sînt şi cît se poate de concrete.
Iată doar o mică parte din „concreteţea” naraţiunii despre libertate aplicată evenimentelor tragice din Franţa. Cîteva creaturi monstruoase, într-o ţară liberă – cu mult mai liberă în orice caz decît majoritatea ţărilor din lume – au ucis, în numele religiei lor, oameni. Au ucis cu sînge rece jurnalişti, poliţişti, evrei; reiau – jurnalişti, poliţişti, evrei, fiecare dintre cele trei categorii numite mai înainte avînd o relaţie de durată şi de mare complexitate cu ideea de libertate. În cele cîteva zile de teroare, în Franţa şi în lume: stupoare, solidaritate, furie. În unele ţări musulmane, chiar şi bucurie pentru crimele înfăptuite. În unele ţări europene, chiar şi în Franţa – autoînvinuire pentru ceea ce s-a întîmplat, aproape chiar o discretă motivare – întemeiere a gesturilor diabolice ale criminalilor islamişti (în ideea mult rulată, care pare să fi devenit deja un loc comun: noi, Occidentul, i-am provocat să facă asta, deci noi sîntem de vină!). În orice caz – un film, după părerea mea, de joasă speţă, pe care l-am mai văzut şi cu alte ocazii (ţineţi minte, sînt convins, seria de „explicaţii” şi de conspirativite despre 11.09 în SUA).
De fapt, înainte de a fi un „film” de proastă factură, asemenea „explicaţii” ieftine au fost texte – acum un secol şi ceva, cînd Occidentul se scufunda ireversibil într-o serie de crize ce aveau să ducă şi la două războaie mondiale, în Europa Centrală, în efervescenta Vienă a decadenţei se vorbea despre „ura de sine”… Libertatea, încă o dată, e „şi-şi”. Cei care vor să o suprime, gîndesc în termenii lui „sau-sau”. Sau „ca noi”; sau arşi, împuşcaţi, măcelăriţi, deci neant.
De altfel, ştim cu toţii ce a fost acolo – la Charlie Hebdo şi mai departe. Ştim de fapt multe şi poate că am vrea să nu ştim atîtea. Poate că, întrucît adevărul crud despre ce s-a întîmplat la începutul lui 2015 e greu de suportat, am vrea să uităm, tindem să uităm cît mai mult, ne străduim să uităm cît mai mult. Sau tindem să refuzăm să vedem, adevăruri la fel de, în demonismul lor, crude şi de crunte, ce se întîmplă dincolo de Franţa tot în acest timp: Ucraina, Nigeria, Statul Islamic şi aşa mai departe. Toate – şi Franţa şi restul – sînt despre libertate. Sînt ŞI despre libertate, sînt în mod fundamental despre libertate. Despre acea libertate despre care Ronald Reagan spunea, ca un avertisment lucid, că „Libertatea nu este niciodată mai departe de dispariţie decât cu o generaţie. Nu o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie să te lupţi pentru ea, să o aperi şi să le-o înmânezi pentru ca şi ei să facă la fel”
„Suntem copleşiţi de musulmani. Nu mai avem ce să facem” – spune, lărgind puţin cadrul din care am decupat, la începutul acestui text, declaraţia marelui nostru istoric. Tocmai pentru că sînt îngrijorat, pentru că nu e de uitat ce momente grave traversăm, aş vrea să cred că încă mai avem ce face. Aş vrea să cred că, în această privinţă, domnul Neagu Djuvara se înşeală.
