Întrebarea vie. Sau “cum recuperezi ultimii zece ani din viaţă”

Sau poate douăzeci. Sau cinci. Cum reuşeşti să întinereşti radical şi definitiv, mai ales dacă ani de zile ai fost indecis, nu ştiai exact ce vrei de fapt de la viaţă.
Ei bine, asta se întâmplă atunci când înţelegi (complet) care a fost prima reacţie, primul impuls, prima alegere importantă din viaţa ta şi de ce a fost ea aşa cum a fost.
Toţi cei care caută un răspuns în viaţă au plecat la un moment dat, dar fără să își dea bine seama, de la o întrebare. Iar adevăratul răspuns va fi momentul în care vor afla întrebarea principala, care a fost pecepută iniţial ca alegere, dar de fapt era o întrebare.
„Caută răspunsul acolo unde ai găsit întrebarea”, ne spune poetul mistic Rumi. Marele răspuns care te liniștește este momentul în care, dincolo de toate răspunsurile pe care le găsești pe drum, găsești adevărata întrebare de la care ai plecat, și care explică toate eforturile și răspunsurile din ultimii ani. Te explică pe tine însuți în faţa ta.
Poate fi o întrebare mai importantă decât un răspuns? Păi da, pentru că e infinită, e puterea și lumina care te duc mai departe, atunci când nu mai poţi sau nu mai știi ce să faci. Pe când orice răspuns poate fi limitat.
Toma din Aquino a bătut la poarta unei mânăstiri la vâsta de cinci ani, cu întrebarea „Cine e Dumnezeu”? Iar apoi, după tot ce a scris, spunea la sfârșitul vieţii că tot ce a scris e „paie de aruncat la foc” pe lângă ce a înţeles despre Dumnezeu. Putem merge în multe alte zone ale vieţii cu același mecanism: probabil că Brâncuși a întrebat prin tot ce a făcut „Ce este simplitatea?” iar Don Juan a întrebat toată viaţa „Cine este femeia?.
Deci, spune-mi ce te preocupă, ce întrebi, și o să-ţi spun cine ești. Nu doar la figurat ci la propriu.
Aristotel spunea că, în lumea morală a sufletului, dacă știm de unde plecăm, am făcut jumătate din drum. Apoi, teologul italian Luigi Giussani ne spune că realitatea este revelaţia Misterului. Poate pare complicat, dar putem adapta afirmaţia la ce ni se întâmplă atunci când căutăm ceva: răspunsurile găsite sunt revelaţia concretă a întrebării de la care am plecat.
Ce trebuie să fac? Cum pot să ajut oamenii? Cum pot să îmi iubesc soţia? Cum pot seduce o femeie? Cum să am succes? Ce este energia nucleară? Ce este moda?
Mii de întrebări care au adus la lumină mii de oameni care au intrat în istorie, dar care erau, mereu, mai mult decât au adus cu ei sau realizat: erau revelaţia concretă a unei întrebări vii.
Pentru că în întrebare este ascunsă vocaţia personală, mai mult decât în realizarea ei. Restul, răspunsurile, sunt realizarea vocaţiei. Dar, pentru mine însumi, mult mai important e să aflu care este vocaţia mea, și din acest motiv pot să trec prin crize sufletești mai scurte sau mai lungi: pentru că încă nu văd care a fost impulsul, Bing-Bang-ul, de am mers în această direcţie sau de ce s-au legat așa lucrurile și nu altfel.
„Destinul se scrie pe măsură ce împlinește”, spunea Jacques Monod. Iar atunci când ajung la realizarea bună a formei mele ca om, găsesc și fondul, începutul, miezul de la care totul a plecat, și care dă de fapt numele întregului parcurs: întrebarea care mă definește. Ce sunt femeile; cine este iubita mea; ce este simplitatea; ce este moda; ce este energia; ce este perfecţiunea gestului în dans; ce este succesul; cine este Dumnezeu.
Atâtea întrebări pe câte nume – de oameni care au trăit complet.
E un sentiment uluitor, acela de a integra brusc, într-o zi, la o cafea neașteptată, tot parcursul ultimilor cinci, zece, douăzeci de ani în cazul meu. Ăsta da moment. Ca un cerc imens care se strânge tot în aburii adevăratei cafele de care vorbea Tyler – cafeaua cu care îți reîncepi viata de la zero curat.
La început nu era zero, era 1, 2, trei paşi. Doar acum, după ani de zile de mers spre un viitor incert, prezentul înghite în el tot trecutul şi se ajunge la momentul zero curat. Tot trecutul devine brusc un film, iar tu devii brusc un actor care se ridică de la masă, ca în Matrix, mergând pentru prima oară pe propriile lui picioare.
De fapt, un film poliţist perfect, care la final se rulează tot, ca un papirus, în faţa secretului ascuns mai important decât tot filmul: cine era, de fapt, Keyser Soze.
Deși… toţi cei care au căutat un răspuns au trecut prin lungi sau scurte perioade în care și-ar fi dorit să poată trăi degeaba, așa cum trăiește… o găină în coteţ. Simplu, fără probleme.
Eu am trecut printr-o astfel de perioadă în care mă plimbam pe dealuri și contemplam pur și simplu găinile, în prostia lor liniștitoare. La fel ca cineva care își dorește doar să uite, să bea, să fumeze. Şi doar cu ochii minţii mai aveam puterea să cred că undeva, în viitor, o să mulţumesc cerului pentru că nu mi-am îngropat capul în pământ şi nu am renunţat să caut întrebarea – așa cum mulţumesc astăzi.