Interviu cu Dan Matei, expert în documentare și biblioteci digitale, fost director al Institutului de Memorie Culturală – CIMEC (1)

LaPunkt: Vă aflaţi la sfârşitul unei lungi şi fructuoase cariere în slujba patrimoniului cultural naţional, cel puţin din poziţia de angajat al statului român. Prezentaţi-ne principalele repere ale evoluţiei dvs. profesionale. 

Dan Matei (D.M.): Până în aprilie 1990 am fost un programator profesionist. În ultimii ani ai perioadei comuniste am lucrat în Institutul Central de Informatică, dar într-un grup specific, care se numea de „regăsire a informaţiilor”. În felul acesta am venit în contact cu instituţiile culturale pentru că, în cadrul acelui colectiv, construisem la acea vreme un sistem de regăsire a informaţiilor: era un sistem de regăsire bibliografică. Pornind de aici am ajuns să avem contact cu Biblioteca Naţională a României, cu centre de documentare, în particular cu Centrul de Calcul al Ministerului Culturii, unde am instalat acest soft.

Ne-am cunoscut destul de bine cu oamenii de acolo şi ne şi făcea plăcere întrucât era o zonă culturală. Plăcerea exista şi pentru că era un centru neaşteptat de avansat, chiar şi din punct de vedere tehnologic în condiţiile de atunci, dar mai ales pentru că, în principal, ţinea evidenţa bunurilor culturale din colecţiile muzeale  Era practic o bază de date naţională în domeniu, ceea ce la sfârşitul anilor 1980 era o raritate în lume.

 

LaPunkt: Chiar aşa?

D.M.: Da. Prin 1992-1993 un francez făcuse o publicaţie de evaluare şi constatase că,   baza noastră, a CIMEC-ului, succesorul respectivului centru de calcul, era a patra în lume, după cea a canadienilor, francezilor şi italienilor.

 

LaPunkt: Să înţelegem că aţi devenit implicat în această bază de date…

D.M.: Da. După revoluţie, două colege care erau şefe de compartiment în acest centru de calcul s-au dus la ministrul culturii de atunci, domnul Pleşu, şi l-au convins să mă angajeze pe mine pe postul de director al acelui centru, pe considerentul că eram un informatician preocupat de activitatea respectivă şi aveam interese legate de cultură.

De atunci, centrul şi-a schimbat denumirea de mai multe ori. A fost numit Centrul de Informatică şi Memorie Culturală, dar pentru că nimeni nu reţinea titulatura chiar aşa, l-am prescurtat CIMEC şi aşa a rămas cunoscut mult timp.

Acum vreo 5 ani, a fost înglobat într-un centru de pregătire profesională, aşa cum se numea pe atunci. Era o mare modă să se reducă numărul de instituţii şi guvernul a reuşit să facă economie de un contabil  Directorul de atunci al institutului unificat în care centrul fusese înglobat şi-a dat seama rapid că suntem un „animal diferit” şi ne-a făcut o entitate distinctă, cu personalitate juridică.

Acum 3 ani, centrul a fost înglobat în Institutul Naţional al Patrimoniului şi eu am rămas directorul direcţiei care se ocupă de patrimoniul mobil, imaterial şi digital.

În 2008, având în vedere preocupările noastre, am intrat în marele proiect european EUROPEANA, care a pus bazele Bibliotecii Digitale Europene, şi atunci, din poziţia de director al CIMEC, am fost desemnat, din partea Ministerului Culturii, membru în grupul de experţi din statele membre pentru acest mare proiect al Comisiei Europene. Mi-a fost pusă astfel „patalamaua” de expertul român din acest grup, compus din responsabili în domeniul culturii din cele 28 de state membre, plus 2-3 observatori precum Norvegia sau Islanda.

Ca să închei apoteotic, acum 10 zile am ieşit la pensie.

res_d51bae5b086c0255dac87309ba280290_full

Coperta volumului „Spre Europeana.eu: O introducere in bibliotecile digitale” (2009), publicat de Dan Matei la numai un an de la lansarea EUROPEANA

 

LaPunkt: Deci, un programator profesionist a ajuns director al unui centru de evidenţă culturală – CIMEC şi, mai apoi, al Direcţiei de Patrimoniu Mobil, Imaterial şi Digital din Institutul Naţional al Patrimoniului.

D.M.: Am fost un programator profesionist, aveam pretenţia că eram cel mai bun de pe stradă (deşi era o stradă foarte mică). Acum sunt din nou un programator amator. Serile programez cu mare plăcere, dar nu mai sunt la acel nivel, nimeni nu se mai aşteaptă, după ce am fost 25 de ani director, să mai ştiu ceva în profunzime.

 

LaPunkt: Explicaţi-ne ce înseamnă digitizarea, în general. De unde apare necesitatea pentru digitizare şi în ce constă ea?

D.M.: Mai întâi, aş vrea să fac o precizare terminologică, pentru folosirea distinctă a termenilor „digitizare” şi „digitalizare”.

Se foloseşte „digitalizare” ca un sinonim pentru ceea ce pe vremuri era cunoscut sub numele de „informatizare”: poţi să digitalizezi o activitate dacă o duci în mediul digital. Nu mai scrii un raport pe hârtie, ci îl scrii direct pe computer. Înseamnă că ai digitalizat activitatea scrierii raportului. Acolo unde intervine computerul esenţial într-o activitate, intervine digitalizarea.

Prin contrast, „digitizarea” este convertirea unui obiect analogic, fizic, de pe un suport tangibil, într-un format digital, deci o adunătură de biţi, de pixeli.

Sunt unele resurse care, prin digitizare, nu îşi schimbă natura, ca de exemplu un text. „Ce te legeni, codrule?”, fie că este pe hârtie, fie că este sub formă de biţi pe un ecran, este acelaşi text. La fel şi înregistrările audio, înregistrarea unui cântec. Că este digital, că este analogic, cântecul tot cântec va fi.

Pe de altă parte, când digitizez un obiect 3D, un obiect fizic, este o altă situaţie. Îi fac o fotografie cu un aparat digital: ce am obţinut este un surogat, o prezentare în două dimensiuni a unui obiect fizic. Chiar dacă îl digitizez în 3D, îi iau multe imagini din toate unghiurile şi le colez cu un soft special, rezultatul tot un surogat este. Cum spun eu de obicei: am o imagine a Monicăi Bellucci, oricât de mare este rezoluţia, imaginea nu este niciodată Monica Bellucci.

 

LaPunkt: Unde este legătura cu patrimoniul naţional?           

D.M.: În branşa noastră, ne ocupăm cu digitizarea resurselor culturale: facem reproduceri digitale după tablouri, transformăm digital texte, audio, video, 3D.

 

LaPunkt: Deci digitizarea este o acţiune exclusiv tehnică?

D.M.: Nu, dimpotrivă, mai există încă un aspect pe care termenul iniţial îl ascunde. Degeaba fac o fotografie digitală a unui obiect, dacă nu pun lângă ea şi câteva cuvinte, ceea ce numim noi metadate, dacă nu completez o fişă descriptivă.

 

LaPunkt: Practic, o acţiune de catalogare…

D.M.: Da. Deşi tehnic, crearea imaginii obiectului şi completarea descrierii sunt două lucruri diferite, conceptual ele sunt intrinseci pentru că, dacă nu am spus nimic despre obiectul digitizat nu îi mai pot identifica imaginea, nu ştiu ce este…

 

LaPunkt: Şi nici nu o mai pot pune în legătură cu altele similare.

D.M.: Evident, nu îl mai pot conecta cu altceva. În oarecare măsură, este un aspect valabil şi pentru obiectele fizice. Dau un exemplu. Cu mulţi ani în urmă eram la Muzeul Ţăranului Român şi urmăream o colecţie de fotografii senzaţionale. Numai că, la multe fotografii, nu scria nimic pe verso. Mă uitam la o fotografie a unui ţăran împreună cu şefa colecţiilor muzeului. „Ce este asta?”, spun eu. Ea îmi răspunde: „Măi, după cum arată, trebuie să fie un ţăran de prin Haţeg şi, după cât de veche e fotografia, trebuie să fi fost făcută prin anii 1920.”

Totul era vag. În plus, poate că este falsă afirmaţia că ţăranul era din Haţeg. Dacă nu pun puţină informaţie în jur este de prisos.

Există vorba că „o imagine este cât o mie de cuvinte”, foarte adevărat, dar uneori o imagine fără câteva cuvinte nu îţi mai spune nimic.

 

LaPunkt: Înseamnă deci că în activitatea de digitizare este nevoie mai întâi de specialişti în informatică, dar şi de specialişti în cultură, pe diferite categorii de obiecte de patrimoniu.

D.M.: Din fericire, esre nevoie tot mai puţin de specialişti în informatică. De ce? Orice muzeu mare are un fotograf. Cu ce face? Cu o cameră. Ce fel de cameră? Digitală. Deci el digitizează, fără să facă nimic special.

Este adevărat că, atunci când iau resurse mai vechi, de exemplu nişte cărţi rare, şi le scanez, textul acela iniţial nu este chiar text, este imagine de pagină. Ea are unele inconveniente, de aceea este bine să şi ocr-izez, adică să transform imaginea de litere în litere digitale. Dar nici acesta nu este un efort exclusiv informatic, pentru că mai apoi trebuie să se uite cineva cu ochii şi să facă o corectură.

Pe măsură ce trece timpul, ideal ar fi să se limiteze cât mai mult nevoia de competenţe informatice. Pentru că aici apare o problemă, des întâlnită în biblioteci, în muzee, deoarece oamenii cu specialitatea în cultură, fără competenţe informatice, deveneau tributari informaticianului instituţiei. Acesta, deţinând un ascendent tehnologic, ajungea să influenţeze deciziile strict culturale.

Informaticianul din instituţia memoriei trebuie să slujească bibliotecarul sau muzeograful şi nu invers. Ultimii trebuie să spună „asta vrem!” şi el trebuie să găsească soluţiile tehnice.

 

LaPunkt: Care este influenţa internetului şi a gadget-urilor asupra digitizării?

D.M.: Digitizarea este făcută în primul rând ca să expui, iar internetul oferă posibilitatea expunerii publice. Rezultatul este şocul cultural. El se manifestă şi la spectator, dar şi la instituţia memoriei.

Chiar dacă la tineri nu se mai observă atât de pregnant, şocul este totuşi evident la orice spectator atunci când, de pildă, se citeşte o carte pe ecran şi nu pe hârtie. Auziţi mereu oameni care spun „Da, domnule, dar nimic nu se compară cu cartea!” Sunt convins totuşi că la fel s-a întâmplat şi cu trecerea de la papirus şi de la pergament: „Da, domnule, dar pergamentul!”

Sigur că volumul tipărit are faţă de hârtie un important avantaj, acela că, posibil, în afara ochelarilor, nu este nevoie de un device intermediar, pe când dacă citesc un roman pe smartphone sau pe e-reader, am nevoie de acest dispozitiv intermediar, la care uneori nu mai am baterie, alteori nu mai am conexiune, alteori îl scap şi îl sparg. Este un dezavantaj al tehnologiei moderne.

Pe de altă parte vin nişte mari avantaje. Pe Kindle nu mai am nevoie de ochelari pentru că îmi măresc caracterele cât doresc, în mod normal am în spatele textului un dicţionar, pot citi în autobuz şi în înghesuială, pot să manevrez cu o singură mână…

 

LaPunkt: am la mine, în interiorul lui, mai multe cărţi, nu mai ocup spaţiul în casă cu o bibliotecă voluminoasă…

D.M.: … exact, ca să nu mai vorbesc de alte aspecte care nu sunt individuale. Nu se mai consumă hârtie, nu se mai taie copaci, se distribuie mult mai uşor, poate oricine de oriunde să îşi ia mai rapid cartea.

Mai mult, nu mai există out of print. Ca urmare, nu mai îmi cumpăr cartea care mă interesează decât atunci când am nevoie de ea să o citesc. Înainte o cumpăram ca să nu-mi dispară şi posibil îmi rămânea în raft până la pensie şi nici măcar nu o mai citeam vreodată. Cu dispozitivele digitale, nu mai am niciun motiv să fac asta.

 

LaPunkt: Cum rămâne cu şocul cultural asupra instituţiilor memoriei, arhive, biblioteci, muzee?

D.M.: Să luăm exemplul muzeului. Niciun muzeu din lume nu era obişnuit să îşi expună pentru publicul larg catalogul. În muzee nu se văd ca la bibliotecă dulapurile pentru fişe: fişele descriptive erau pentru ochii muzeografului, nu pentru cei ai publicului, în scopuri strict de curatoriat colecţia.

Când pui pe internet pentru publicul larg, fişele trebuie redactate pentru acesta, ceea ce implică un efort. Mai sunt şi alte motive pentru care apare un efort în plus când pui pe internet fişele descriptive. Trebuie să fii mai atent, vede toată lumea, inclusiv specialişti din alte ţări. Nu prea îţi mai permiţi să scrii secolul al XVIII-lea, dacă anul exact este 1783, nu mai foloseşeti prescurtăti aiurea: calitatea descrierii este superioară.

Mai mult, muzeele de astăzi aşează tabloul pe un perete şi scriu jos câteva rânduri: Nicolas Poussin, „Răpirea sabinelor”, 1635. Când te adresezi unui public larg pe internet nu mai este suficient să spui doar „Răpirea sabinelor”: cine sunt sabinele? cine le răpeşte? de ce le răpeşte? Când este reprezentat în tablou un mit precum cel al Sfântului Sebastian, este necesat măcar un link pentru cei curioşi: de ce este străpuns de săgeţi? Fişele de descriere trebuie să înlesnească şi ceea ce am discutat înainte: conexiunile.

Iar aceasta cere efott, cere preocupare, trebuie să te pui în pielea vizitatorului.

De aceea, digitizarea colecţiilor muzeale în România nu este prea populară.

800px-The_Rape_of_the_Sabine_Women

Nicolas Poussin, „Răpirea Sabinelor”, 1935 (Metropolitan Museum of Art New York)

 

LaPunkt: Şocul este la fel la toate instituţiile memoriei? Bibliotecile sunt obişnuite să pună fişele la dispoziţia cititorilor.

D.M.: Aşa este, dar fişele erau făcute doar pentru ca cititorul interesat să identifice cartea.

Mai mult, bibliotecarii se laudă că ei nu fac judecăţi de valoare. Ştim că aceasta este o exagerare, dar nici nu este de dorit să fie tratată la fel „Critica raţiunii pure” cu ultimul volum al lui Pavel Coruţ. Cum se observă discriminarea ascunsă care se practică? La fişele lucrărilor importante se stă mai mult, sunt mai bine redactate, mai atent şi mai în detaliu completate. Apoi unele cărţi sunt ţinute la raft, altele în depozit.

Digitizarea implică pretenţia ca bibliotecarii să facă de acum înainte judecăţi de valoare în mod explicit. Ce om de cultură este acela care nu realizează ierarhizări în funcţie de valoare? Dar mai practic, ce opere se trimit cu prioritate spre digitizare? Biblioteca Naţională a României are 13 milioane de unităţi bibliografice. Cum facem, le luăm la întâmplare? Sper că nu.

 

LaPunkt: Într-adevăr, şocul cultural produs de digitizare şi expunere la public are efecte puternice. 

D.M.: Prin digitizare şi expunere se mai creează şi alte efecte. Oarecum poate fi combătută şi ceea ce eu numesc „discriminarea geografică”. Locuitorii Bucureştiului au acces la 7-10 teatre, nu ştiu câte muzee, nu ştiu câte biblioteci. Ei plătesc impozite la fel ca şi locuitorii din Răcăciuni, dar aceştia nu au acces la nimic din toate resursele culturale amintite, cu excepţia eventuală a unei biblioteci comunale. Dar dacă punem pe internet, în principiu, democratizăm puţin accesul la cultură. Prin bibliotecile digitale, şi înţelegem prin acest termen şi bibliotecile clasice, şi muzeele, şi arhivele, şi galeriile de artă, oferim şansa de a avea acces la resurse culturale şi celor care nu au şansa de a locui în Bucureşti.

În plus, mai există un efect pozitiv, asupra a ceea ce se numeşte „coada lungă”. Dacă în întreaga lume sunt o mie de persoane interesate de Codex Burgundus de la Alba-Iulia, ele au o şansă să îl vadă. Chiar dacă sunt doar o mână de oameni interesaţi de Codex, aceştia sunt fericiţi că el nu mai stă doar într-un sertar la Batthyaneum.

De aceea, bibliotecile digitale sunt un imens pas înainte şi merită toată atenţia noastră pe care, din păcate, în România, nu o obţin.

Continuarea interviului este disponibilă aici.

5 Comentarii

  1. Mare om Dan matei..

  2. E prima data cand aud ca digitalizare insemana informatizare… Asta cred ca e patentata, Dane…:)

  3. Dan este un suflet mare. A făcut lucruri frumoase si când Comuniștii erau la putere si când sa faci ceva realmente util era un lucru neobișnuit. Comentariul de mai sus este grosolan si nedrept in mod vădit.

  4. Bogdan Teodorescu says:

    Am lucrat cu Dan ca programator si am ramas buni prieteni. Comentariul anterior este nedrept si superficial. S-a straduit enorm sa faca ceva pentru Patrimoniul cultural …
    Ii doresc succes in continuare.

  5. Daca nu era lingustit un pic Plesu, ca patrone al culturii, chiar si a celei informatizate, putea fi citibil interviul, asa ne-am saturat de pupat in fund boiereste si alte relatii feudale de care se molipsesc chiar si tinerii

Lasă un răspuns către george Cancel

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *