Prima şi ultima. Colindă.

Toţi cei care critică cu îndârjire Biserica văzută, hainele ei instituţionale (şi asta îmi sună şi mie) ar face bine să viziteze, cel puţin o dată, Centrul de Îngrijiri Medicale „Sf. Nectarie” din Cluj, realizat şi finanţat exclusiv de către huiduita instituţie mai sus pomenită. Nici eu n-am crezut, până n-am văzut: seamănă cu un spital suprarealist, cu un spital-hotel. Orice contact cu personalul te face să te freci bine la ochi: parcă nu-ţi vine a crede că în România utopia „medicină cu suflet” este posibilă. După ce bunica se chinuise în câteva spitale mizerabile, unde pereţii stau să cadă, tratamentul este plătit strict din buzunarul pacientului (de la seringi, branule şi până la medicamentele necompensate, ale căror zerouri de la final inhibă instant, de la studenţi până la pensionari), iar o bună parte din personal îţi lasă mai mereu impresia că face o favoare (imposibilă altminteri) dacă se comportă onorabil, cu răbdare şi cu înţelegere, m-am decis să-l aduc pe bunicu’ la „Sf. Nectarie”, unde centrul medical face o notă cu adevărat discordantă în tot acest peisaj sinistru.

Sub oblăduirea atentă a Bisericii, serviciile, nu doar gratuite, ci chiar inimoase, de-a dreptul, sunt ireproşabile. Sărmanul bunicu’, nu ştie el foarte bine unde se află. Ţin minte că, la un moment dat, deschizând ochii, s-a şi speriat de o călugăriţă care, inimoasă, dorea să îl asiste. Era, în scena aceasta, ceva din binecunoscuta nuvelă a lui Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul… Bunicu’ n-a fost niciodată prea credincios, însă operaţia, căreia organismul său nu i-a făcut faţă cu brio, ne-a obligat să alegem această cale prin care poate fi supravegheat, cum se spune, 24 din 24.
Astăzi au sosit în vizită la spital primii colindători, tineri studenţi veniţi de la Facultatea de Teologie Penticostală (o luminoasă şi discretă probă de ecumenism). I-am rugat să intre şi la bunicu’. A lăcrimat instant. Eu, ascuns pe după un colindător ca să nu mă vadă, poate mai mult decât el. Nepermis de mult. O, ce ves-te mi-nu-naaa-tă… De regulă, când aude de Fecioara Maria, bunicu’ lăcrimează instant. Religia, credinţa, creştinismul, fapta bună, actul gratuit au fost pentru el, o viaţă întreagă, simple vorbe goale, banalităţi, dacă nu şi motive de harţă hermeneutică, proprii unui consumator morocănos şi întărâtat de morală marxisto-corecţională. Şi totuşi, toate astea dispar dacă îi intonezi, duios şi rar, cum îi place, primul vers al colindei Aseară pe-nserate… Probabil că obiceiul a rămas şi va rămâne „în familie”: lăcrimez şi eu, ca un bou, şi nu mă pot opri. Nu mă pot opri.

Şi totuşi, nu suntem singuri: în salon se mai află un domn, mai tânăr, cu o cruce mai grea decât a bunicului, şi pe care, după ieşirea colindătorilor, l-au luat din nou în primire asistentele. Cred că îşi trăieşte ultimele clipe, ore, zile. Dă, Doamne, să nu fie aşa! Cert este că, deşi răstignit în pat într-o poziţie nefirească, imobil şi incapabil să mai schiţeze vreun gest, participase la colindă. Asistenta, care tocmai mulţumise studenţilor, făcu o remarcă scurtă, apropiindu-se de privirea pierdută a suferindului:
– Uite…, a plâns. Şi i-a şters ochii cu un şerveţel umed.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *