E drept că scufundătorii sau pescuitorii de perle îşi expun viaţa scoborând la o adâncime ce trece uneori de 8 metri, nesusţinuţi decât de o frânghie groasă prevăzută cu un ochi în care se introduce piciorul şi având la capătul ce intră în apă o piatră care să-i tragă spre fund.
În timpul scoborârii, pescuitorul îşi ţine respiraţia şi cele 5-6 minute cât stă sub apă ca să smulgă de pe stânca submarină câteva moluşte, cât poate ţine paneraşul ce-l are legat de gât, sunt de ajuns ca să-l facă să revie la suprafaţă istovit şi, cu timpul, predispus la tot felul de infirmităţi fizice, greu de expus aci…
Mihai Tican Rumano, Sub soarele Africii răsăritene, Polirom, Iaşi, 2015
Şi apoi, nu este exclus ca vreun rechin hrăpăreţ să-i smulgă dintr-o smucitură un picior sau un braţ, lăsându-l mutilat pentru toată viaţa sau, mai bine zis, lăsându-i soţia văduvă şi copilaşii fără tată. Şi când te gândeşti că se întâmplă uneori ca dintr-o mie de scoici să nu se scoată decât 7-8 perle perfect rotunde şi mari cât o gămălie de ac şi vreo 10-20 din cele neregulate, numite „baroce”, a căror valoare e minimă, nu te mai miri de ce sunt atât de scumpe perlele faţă de toate celelalte pietre preţioase. Şi totuşi, meseria de pescuitor e destul de rentabilă, după cât se pare, de vreme ce majoritatea pescuitorilor iniţiază în misterele ei pe copiii lor, încă din cea mai fragedă vârstă a acestora. Astfel că nu e exclus să vezi pe bordul unui vas de pescuitori de perle 5-6 copilaşi a căror vârstă variază între 4 şi 7 ani şi care, deşi nu se aventurează încă în fundul mării, se fac totuşi folositori pe bord.
