Nu cred că Damian Stănoiu este un „house hold name’ , cel puţin nu pentru noile generaţii fie ele şi mai puţin noi şi nu mă refer la noutatea conjuncturii istorice.
Scriitor al anilor 30 trecut cu vederea de epoca socialismului victorios şi de cele mai multe ori privit cu suspiciune chiar de colegii de generaţie – nu atât pentru calitatea expresiei literare cât pentru colorata existenţă a omului: atrăgător, frumos chiar dacă acceptăm ideea relativităţii frumosului, aventuros şi poate chiar rătăcit cumva, fost călugăr (ca şi Arghezi, vine în minte imediat) înregistrând viaţa monahală ca o etapă mai mult sau mai puţin convingătoare, dar mai ales plină de momente lumeşti – un nume intrat în istoria literaturii noastre – el este scriitorul humorului amar, al notaţiei sarcastice, relatările lui purtând marca unei gândiri iritate de realitatea nu tocmai roză a vieţii lui şi a românului în general, viaţa aceea pendulând între sărăcie şi speranţă, între curiozitatea unei gândiri profunde şi incapacitatea adaptării ei la realul imediat.
„Camere mobilate” este titlul unui volum de proză (roman şi nu tocmai) scris de Damian Stănoiu refugiat în agitaţia capitalei şi obligat să se adapteze ritmului ei frământat şi nesigur.
Singur, străin venit dintr-un sat argeşan, funcţionează nedumerit şi se străduie să împace sărăcia funcţionărească cu aparenţele buneicuviinţe, caută să priceapă mecanismul camerelor mobilate, învaţă greu, se mişca mai automat mai conştient, dar se surprinde înregistrând, catalogând şi se descoperă înţelegând.
Există desigur un anumit farmec în plimbarea dintr-o cameră într-alta, mai ales însoţită de schimbarea adresei, am putea zice – deşi un anume scrâşnet tulbură – un fel de schimbare la faţă se întâmplă cu fiecare pas al plecării sau al venirii şi chiar dacă pretentioşii literari vor zice că atmosfera, ideea, execuţia literară sunt subţiri receptăm prezenţa unui observator atent, talentat, intuitiv care deschide sau închide uşile într-o încercare – absurdă poate – de a găsi ritmul existenţial dorit.
Nu-i o capodoperă cartea aceasta, nu-i nici măcar cea mai reuşită scriitură a lui Damian Stănoiu (autor a vreo 30 de volume, altfel) dar preluând intenţia descoperim câteva adevăruri indispensabile, un fel de sinteză a vieţii cotidiene dintr-un oraş balcanic unde oameni şi camere sunt de „închiriat”: doamne şi domnişoare ca ofertă, domni dispuşi compromisului cerut de prezenţa unei chiuvete în cameră sau a unui godin bine incălzit, camere mai în centru sau undeva „dincolo de barieră” (vorba lui GeMi Zamfirescu)… ale căror uşi stau deschise indiferent de anotimp ca o şansă indispensabilă supravieţuirii…. o lume într-o mişcare rotativă care dă şansă evitării finalului.
Cei care ştiu îmi vor pune la îndoială aproximaţiile, cum e şi normal, subliniind talentul de excepţie al lui Damian Stănoiu de a deschide şi alte uşi decât cele laice aşa cum o face în proza viguroasă din „Necazurile părintelui Ghedeon” ori „Alegere de stareţă” şi unde chilia monastică pare şi ea un altfel de cameră mobilată cea în care modestia mobilierului voalează refuzul omului de a se subordona fără condiţii.
Cineva, nu mai ştiu cine, spunea despre Damian Stănoiu că este pictorul vieţii monahale, imagistic da, dar subtilitatea expresiei artistice trece dincolo de vizual, coloratura este cea a unui incisiv analist al vieţii condiţionată fie de convingeri fie de necesităţi astfel încât periplul camerelor mobilate se desfăşoară invariabil în ograda iluzorie a condiţiei umane.
Ziarist, nu tocmai comod, prozator cu limbă ascuţită Damian Stănoiu nu poate fi un scriitor „uitat”, poate numai rătăcit „in translation”-ul istoric… sper.
