Fiecare persoană are un nume sau: Au evreii nevoie de iudaism?
– Fragment –
A existat dintotdeauna un câmp de tensiune între numele colectiv Israel şi substantivul la plural, evrei. O veche tensiune s-a născut odată cu prima întoarcere la Sion, când evreii au revenit din Babilon sub conducerea lui Neemia, lăsând în urmă, în exil, o comunitate însemnată. O tensiune comparabilă, care a implicat aceeaşi termeni, traversează perioada celei de-a doua întoarceri la Sion şi apariţia Israelului modern.
Căutaţi „evreu“ sau „evrei“ (yehudi, yehudim) în Encyclopaedia Iudaica şi nu veţi găsi nimic. În mod surprinzător, această mare lucrare de referinţă a epocii moderne, editată în Ierusalim la mijlocul secolului XX de doi erudiţi evrei ortodocşi nu consideră termenul ca fiind îndeajuns de important şi de valoros pentru a fi introdus în corpusul său: „Evrei – vezi Poporul lui Israel“, ţi se spune pe scurt. Aceasta, susţine romancierul dintre noi, este una dintre cele mai importante şi pline de semnificaţii decizii spirituale luate de editori, incluzându-l printre ei şi pe filozoful ortodox, mai curând neortodox, Yeshayahu Leibowitz. Lucrul acesta are şi o semnificaţie lexicală. Expresia Poporul lui Israel conţine termenii „evreu“ şi „iudaism“, dar acest lucru nu este valabil şi viceversa.
În scurta prezentare a termenului yahadut, Leibowitz scrie că acest cuvânt apare foarte rar în Mishna şi Talmud şi niciodată înainte de ele. Poate fi regăsit în surse eleniste, însă este folosit foarte puţin în literatura evreiască şi în textele rabinice datând dinaintea perioadei moderne.
Romancierul dintre noi crede că termenul yahadut, alături de cel tradus de iudaism, reprezintă astăzi codul de identificare al evreilor ortodocşi, unealta cu ajutorul căreia îi corectează pe infideli. Noi, evreii laici, suntem acuzaţi că ne situăm cel mai departe de yahadut, în timp ce ei se poziţionează cel mai aproape. Fiorul vinovăţiei şi al reproşului traversează fisurile seismice ale greşelilor Israelului, aşa cum se întâmplă între Tel Avivul laic şi vorbitor de limbă ebraică şi suburbiile sale ultraortodoxe, precum cartierul Bnei Brak, încă parţial vorbitor de limbă idiş. O altă fisură, mult mai puţin dramatică, dat tot mai tangibilă, este aceea care îi separă pe evreii „ortodocşi naţionalişti“ de evreii laici; şi totuşi, aceste două grupuri, din care excludem miezul tare al ultraortodoxiei, populează deopotrivă largul curent modernist sionist. Această fisură din zilele noastre urmează unei lungi tradiţii de ambiguităţi legate de numele pe care evreii înşişi şi le-au dat de-a lungul timpului.
Contextul ortodox al lui yahadut din zilele noastre ar putea stârni un zâmbet. O ironie istorică pândeşte dinăuntrul său. Exact acelaşi termen, în forma sa germană iniţială Judentum, a fost îmbrăţişat de evreimea europeană iluminată a secolului al XIX-lea, maskilim1, fiind salutat în special de către reformatorii religioşi progresişti. Judentum era un substantiv la îndemână atunci când a apărut nevoia unui echivalent pentru creştinism şi islam. Avea o sonoritate ştiinţifică şi respectabilă. Era imaginea îmbunătăţită a lui Yiddishkeit, a „evreităţii“ maselor din Europa estică, plin de căldură, savuros şi colorat, pe cale să devină obiectul unei nostalgii dulce-amărui a supravieţuitorilor şi a copiilor lor faţă de o lume pe care am pierdut-o.
Profetul Amos nu a fost nici Yiddishkeit, nici Judentum. Dacă i-ai fi spus că este evreu, yehudi, ar fi fost imediat de acord cu faptul că se trăgea din tribul din Iudeea, din oraşul Tekoa. Dar nu aparţinea unui „popor evreu“. Această terminologie i-ar fi la fel de străină lui ca şi regelui David.
Oamenii lui Israel, aparţinând tuturor generaţiilor de dinaintea secolului al XIX-lea, se autointitulau simplu „poporul lui Israel“, bnei Israel2 sau am Israel. Iar preceptele morale şi le-au numit Tora şi mitzvot (precepte), nu yahadut. Dar în Israelul zilelor noastre, termenul yahadut este folosit de comunităţile ortodoxe şi ultraortodoxe pentru a le aduce reproşuri evreilor laici, care nu se ridică la înălţimea idealurilor lor de religiozitate.
Printre evreii ortodocşi de astăzi, fie ei din Israel sau de aiurea, iudaismul este adesea privit ca o întoarcere la Yiddishkeit, sugerând faptul că omul nu poate despărţi religia de naţionalitate, sau pe ambele de tradiţii şi obiceiuri, sau pe toate acestea de port, sau portul de cutume, sau cutumele de ascultarea oarbă a îndemnurilor rabinice. De la evrei se aşteaptă să fie originali şi să nu o apuce pe aceleaşi cărări precum neevreii. Ni se spune că depunerea de coroane pe morminte, intonarea imnului naţional sau salvele trase în timpul ceremoniilor funerare militare sau fluturarea steagului naţional sunt obiceiuri neevreieşti. În tot acest timp, ei străbat lumea îmbrăcaţi în veşmintele nobilimii poloneze din secolul al XVII-lea, cântă frumoase cântece hasidice pe melodii tipic ucrainene şi dansează dansuri folclorice ucrainene. Împotriva noastră folosesc, în cel mai bun caz, logica maimonidiană, ale cărei rădăcini se află în scrierile lui Aristotel, sau – în mod alternativ – atacă slăbiciunea loialităţii noastre naţionale folosind argumente hegeliene, graţie lui Rabi Kook. Iar din partea noastră aşteaptă credinţă de la sursa originară.
Evreii şi cuvintele
Amos Oz
(eseuri)
Traducere din engleză şi note de Ioana Petridean
Seria de autor Amos Oz, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Romancierul dintre noi vrea să sublinieze faptul că anumite componente ale lumii Yiddishkeit-ului sunt foarte aproape inimii sale, privindu-le ca pe o componentă a civilizaţiei evreieşti, tarbut Israel. Dar ele nu sunt, în nici un caz, componente centrale sau unice. El nu are nimic împotriva iudaismului care adoptă canale de reciprocitate, care dezvoltă relaţii de împrumut în ambele sensuri, dinspre şi înspre alte culturi. Asta înseamnă, de fapt, fiecare cultură în parte, excluzându-le, desigur, pe cele închise, precum cea nord-coreeană. Şi nici măcar cele închise nu neagă adevărul interacţiunii.
Aramaica în care este scris Talmudul babilonian nu ne aparţine şi nici nu-şi are originea în civilizaţia noastră. Ea le aparţine arameilor. Logica aristoteliană a lui Maimonide nu ne aparţine şi nici nu-şi are originile în tradiţiile noastre. Nici măcar mezuza1 nu este la origini a noastră: cel puţin pe dinafară, este o reminiscenţă persană. Tarbut Israel, aflată într-o permanentă interacţiune cu celelalte culturi, este un mare izvor de influenţe, dinspre şi înspre ea.