După douăzeci şi cinci de ani e greu să separi adevărul despre Revoluţia Română de exagerările, legendele sau fabulaţiile ce îmbracă orice eveniment istoric major. Dar cred că o confruntare peste timp cu mărturiile culese imediat după eveniment ar putea cel puţin ajusta unele dintre fanteziile care din 1990 încoace au crescut pînă ce au ajuns să umbrească nişte realităţi mai simple, chiar dacă mai banale prin comparaţie cu marile teorii conspiraţioniste.
Am recitit, prin urmare, cîteva cărţi publicate în 1990 şi care strîng mărturii ale participanţilor la revoluţia din Timişoara, adică la acel moment al izbucnirii revoltei împotriva regimului comunist din România, care a fost reinterpretat în nenumărate feluri, pînă ce a ajuns un fel de film de spionaj şi aventură cu kaghebişti şi agenţi americani. Printre ele se numără volumul lui Miodrag Milin Timişoara. 15-21 decembrie 1989 (f.e., Timişoara, 1990) şi cel al lui Titus Suciu Reportaj cu sufletul la gură (Editura Facla, Timişoara, 1990). Au mai fost şi altele, dar fie şi doar lectura lor e suficientă pentru a-i reînvia (sau construi) în minte cititorului imaginea unor zile haotice, de agitaţie dezordonată, de răbufnire dezăgăzuită în căutarea unei albii. Se vede acolo, din multele perspective ale participanţilor, ce se completează şi se confirmă unele pe altele, că atunci, în 15, în 16, chiar şi în 17 decembrie nimeni nu ştia încă foarte clar nici ce urmează să se întîmple şi nici cum să facă să se întîmple ceva. Oamenii oscilau între revoltă şi precauţie, între dorinţa de a doborî regimul şi de a se pune la adăpost în caz de eşec. Cei ce îşi amintesc perioada comunistă ştiu că întreaga Românie aştepta să se întîmple ceva şi nu era nevoie de un complot sau o conspiraţie lesne de descoperit de oamenii Securităţii, ci doar de o scînteie incontrolabilă, undeva, oriunde. Ba chiar era mai uşor aşa: o izbucnire spontană de revoltă excludea riscul trădării, deconspirării şi intervenţiei Securităţii.
A fost să fie la Timişoara, la casa parohială a pastorului reformat László Tőkés. Despre acesta s-a spus ulterior că ar fi fost agent al cuiva (al iredentiştilor maghiari, al CIA-ului sau, oricum, mare conspirator) şi că refuzul său de a se lăsa mutat din Timişoara era menit să declanşeze revoluţia şi apoi căderea lui Ceauşescu. Doar că din interviul acordat de pastor lui Titus Suciu reiese mai degrabă că domnul Tőkés avea un conflict mai vechi – încă de la începutul anilor 1980 – cu superiorii săi şi cu autorităţile statului şi se vede cu uşurinţă că refuzul său de a pleca din parohia timişoreană era unul de natură personală (motivat însă şi etic, şi confesional). Se mai poate deduce şi că iniţial pastorul n-a crezut că ar putea fi scos din parohie fără acceptul enoriaşilor – de unde şi opoziţia sa îndîrjită – şi că, atunci cînd lucrurile au luat o turnură mai gravă, cum spune şi el, „pentru că oamenii erau din ce în ce mai agitaţi, i-am sfătuit de mai multe ori să meargă acasă“ (Suciu, p. 15).
Iar dacă nu vrem să-l credem pe declanşatorul (involuntar, zic eu) al Revoluţiei Române, mai sînt şi numeroasele mărturii independente ale celor care au fost atunci la casa parohială de pe strada Timotei Cipariu: toate arată că pastorul a încercat în nenumărate feluri să-i convingă pe oameni să plece acasă, zicîndu-le că nu e în pericol, că negociază cu autorităţile, care se arată înţelegătoare, că trebuie să îşi pregătească predica pentru a doua zi, ba chiar le spune deschis: „Ştiu, vreţi să mă ajutaţi, dar îmi faceţi numai greutăţi“ (Suciu, p. 28) „Plecaţi acasă, nu vă periclitaţi viaţa pentru mine, nu mă vor lua, mi-au dat asigurări“ (Milin, p. 22). Doar că oamenii nu voiau să plece şi căutau motive să rămînă, refuzînd să-l creadă pe preot cînd le spunea că nu e în pericol. Îşi imaginau şi ei (în aceeaşi logică a conspiraţiei care ne bîntuie şi astăzi, doar că în alte forme) că înăuntrul casei parohiale sînt nişte securişti care îl obligă pe preot să le vorbească astfel. Fiindcă dacă l-ar fi crezut, ar fi dispărut pretextul care le justifica – moral şi uman – pornirea de a se strînge într-un grup tot mai mare şi mai periculos pentru stăpînire. Chiar şi atunci cînd László Tőkés a chemat cîţiva oameni în interiorul casei, ca să vadă că acolo nu e nici un securist, sperînd că astfel o să convingă mulţimea să se risipească, iar cîţiva manifestanţi se duc într-adevăr să verifice, oamenii rămaşi în stradă tot nu au vrut să creadă. Se agăţau de momentul apărut, în care au simţit inconştient o ocazie de a se revolta.
Aşa se explică strigătele lor: „Nu credem! Nu credem! Noi rămînem aici!“ (Suciu, p. 28). Dar aşa se şi vede cît de departe era László Tőkés de ideea unei revoluţii sau a unei răsturnări a regimului. Nimic nu sugerează la el vreo asemenea intenţie, ci mai degrabă o teamă de consecinţele pe care le-ar fi putut avea tulburările din stradă asupra lui şi familiei lui. Aşa se gîndea atunci, în anii comunismului, nu ca în filmele cu spioni şi revoluţii plănuite de mascaţi care se salută cu „Dreptate şi frăţie!“ în reşedinţe secrete.
Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din revista Orizont.
