O furtună, un cutremur şi o briză uşoară. De ce relaţiile bune vin mai târziu

De ce găsim de obicei târziu relaţia potrivită? De ce ne stabilim după nişte ani de relaţii nepotrivite sau fără pace deplină în inimă?
E un pasaj în Cartea Regilor despre profetul Ilie care poate fi citit cu folos şi în ce priveşte relaţia potrivită. Ilie, în peştera din muntele Horeb, aşteaptă trecerea lui Dumnezeu. Şi trece mai întâi o vijelie mare, un cutremur, apoi un foc. Iar „Dumnezeu nu era în vijelie, nu era în cutremur, nu era în foc”. În fine, simte o adiere uşoară. Atunci, Ilie îşi acoperă chipul şi iese din peşteră.
Vijelie, cutremur, foc. Sunt stări ale sufletului, ale inimii. Dar nu e încă ce căutăm. Pentru că furtuna se opreşte, iar focul trece sau se stinge. Dar adierea uşoară nu trece, vine parcă din alt univers şi mai ales deschide o perioadă cu totul nouă în istoria de viaţă a inimii.
Briza uşoară e nevăzută, fragilă, dar de fapt o poţi lua cu tine pretutindeni. Pentru restul vieţii.
Adierea uşoară se defineşte mai ales ca ceea ce putem percepe după ce a trecut peste sufletul nostru vijelia, cutremurul, focul. Că e de bine (dragoste mare, pasiuni istovitoare) sau că e de rău (despărţiri, tristeţe) briza vine după toate astea. Briza uşoară se aude după toate astea, şi e mai mult decât soarele după ploaie sau vremea bună după vreamea rea. E de fapt o stare diferită de tot ce aducea gălăgia cea mare împreună cu ea.
Toate citatele cu „universul întreg conspiră la realizarea dorinţei tale” sunt cu adevărat împlinite prin sentimentul de briză uşoară. Focul, cutremurul, chiar dacă sunt spectaculoase, nu sunt universul întreg, ci o parte din univers. Tocmai pentru că sunt spectaculoase, sunt evident doar o parte din univers.
Pe când adierea uşoară, simplă, fină, neajutorată, e totuşi semnul că universul întreg a conspirat până la urmă. Relaţia bună e uşoară, vine firesc, atât de firesc încăt riscă sau risca să treacă neobservată, dacă nu erai puţin mai atent, dacă nu simţeai undeva în stomac că te-a aşteptat de ani de zile acel moment, dacă nişte antene secrete nu te făceau sensibil că vine eliberarea din peştera în care stăteai de ani de zile, aşteptând ceva ce nu cunoşteai încă.
Mai mult, sentimentul de briză uşoară e tocmai semnul relaţiei potrivite.
Cumva celelalte etape, furtuna, cutremurul, sunt la fel ca sexul sau procesele hormonale sau alte procese naturale, sunt date din dotare. Fantastice dar după ce le cunoşti ţi se par oarecum natural, sau cer ceva mai mult, o nuanţă în plus. Omul iubeşte cu pasiune, cu suferinţă, cu sentimente paroxistice, e normal. Dar nu iubeşte pe oricine, şi nu oricine duce sentimentul “previzibil” până la punctul dincolo de zona în care devine unic, personal, de neuitat şi de neînlocuit.
Paradoxal iubirea potrivită pare slabă, asta pentru că e mai atotcuprinzătoare decât tot universul. Furtuna trece. Cutremurul se opreşte. Dar briza uşoară cuprinde din interiorulul inimii universul întreg, viaţa întreagă.
La baza universului stau lucruri simple.
E la fel pentru inimă. Furtuna, chiar dacă ne place, ne fascinează, e totuşi complicată şi opreşte activitatea. Briza uşoară, la nivel de inimă, nu doar că nu opreşte nici o activitate, dar se prea poate să fie tocmai începutul a toate, rădăcina activităţilor, a viselor, a speranţelor.
Altfel spus, găsim începutul la finalul căutării.
De ce găsim începutul la finalul căutării… e cumva o altă discuţie. Dar nu e oare frumos şi firesc, după ani de zile de căutare în relaţii, să-ţi dai seama că nu doar ai găsit şi că există persoana care îţi poate aduce pacea, dar mai mult: ai ajuns la o vârstă a inimii mai tânără şi mai inocentă decât vârsta pe care o aveai la 15 ani? Poate asta e surpriza vieţilor noastre, că după ce îmbătrânim căutând disperaţi furtuni şi vijelii, ne aşteaptă brusc o nouă tinereţe, briza uşoară din inimă pe care doar după furtună o putem simţi.
Tinereţea după bătrâneţe e ritmul firesc al inimii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *