Roland Clark,”Sfîntă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică” (5)

Statutul de legionar te poziţiona în faţa mai multor duşmani. Asasinate, lupte de stradă şi ceremonii religioase, toate erau prilejuri pentru legionari să se prezinte mai drepţi şi mai legitimi decît autorităţile statului cărora li se opuneau. Violenţa era crucială atît pentru imaginea publică a Legiunii, cît şi pentru experienţele fasciste cotidiene ale activiştilor de rînd. Celebra zicală a lui Joseph Goebbels, „Sîngele ne cimentează împreună” (Blut kittet aneinander), exprimă o credinţă împărtăşită de fasciştii din toată Europa conform căreia participarea la violenţa de grup solidifică legăturile dintre activişti. După cum spunea Adrian Lyttelton, unul dintre cei mai mari experţi în fascismul italian timpuriu, „pentru participanţi, expediţia punitivă, chiar dacă presupunea să spargi capul cuiva, era adesea o ieşire cu băieţii, o scuză pentru a face mult zgomot, pentru a mînca şi a bea fără a plăti şi, în general, pentru a te simţi bine”. Istoricii au observat o dinamică similară ce funcţiona printre membrii Sturmtruppen ai naziştilor, în liga franceză Croix-de-Feu, în Falanga spaniolă şi Ustaşa croată. Deşi legionarii se implicau în acest tip de violenţă, rareori o vedeau ca pe o modalitate de a întări legăturile de grup. Nici nu o preţuiau, aşa cum făcea regimul italian în anii 1930. Cînd vorbeau despre violenţă, se refereau adesea la violenţa evreilor şi a poliţiei.

Legionarii pozau frecvent în victime ale violenţei evreilor. O comparaţie între înregistrările oficiale privind violenţa evreiască şi relatările fasciste ale aceloraşi incidente arată că fasciştii exagerau dimensiunile violenţei evreieşti şi-i acuzau pe evrei că provocau conflictele care adesea erau iniţiate chiar de ei. Literatura antisemită a Europei interbelice îi portretiza pe evrei ca vicleni, înşelători, lacomi şi maliţioşi, dar acuzaţiile privind violenţa lor erau rare. Antisemiţii români, pe e altă parte, îi făceau pe evrei să pară autori ai unor fapte violente împotriva creştinilor şi sugerau că reprezintă o ameninţare reală pentru cetăţenii iubitori de pace. La fel, ziarele şi memoriile legionare sînt pline de relatări privind violenţa poliţiei asupra legionarilor. Potrivit scriitorilor legionari, violenţa fascistă era „necesară” pentru a combate corupţia şi influenţa evreiască în viaţa publică. Violenţa era importantă pentru legionari pentru că făcea din ei duşmanii unei guvernări nelegitime. Autoportretizarea legionarilor în victime ale violenţei alimenta ideea că erau inocenţi, virtuoşi şi dispuşi să se sacrifice pentru naţiune, în contrast cu politicienii lacomi.

Roland Clark
Sfîntă tinereţe legionară
Activismul fascist în România interbelică
Traducere de Marius-Adrian Hazaparu
Polirom, 2015

Legionarii s-au făcut remarcaţi prin îmbrăţişarea religiei la fel cum au făcut-o şi prin îmbrăţişarea violenţei. Deţinînd controlul asupra poliţiei şi bisericii, statul era stăpîn peste amîndouă. De la sfîrşitul secolului al XIX-lea, reformele administrative supuseseră treptat Biserica Ortodoxă Română statului, proces care a culminat cu întemeierea Patriarhiei Ortodoxe Române în 1925. Ultranaţionaliştii se plîngeau de amestecul statului în treburile bisericii şi susţineau că erau mai pioşi şi mai sfinţi decît statul. În 1925, mame ultranaţionaliste din satele de lîngă Focşani, cu bebeluşi în braţe, s-au ciocnit cu jandarmii care încercau să-i împiedice pe A.C. Cuza şi pe Codreanu să le boteze copiii. În 1933, poliţia s-a luptat cu grupuri de studenţi care voiau să ridice o cruce memorială pentru victimele necunoscute ale Primului Război Mondial. Forţînd autorităţile să le cenzureze ritualurile religioase, legionarii provocau conflicte simbolice în care statul apărea ca intolerant şi anticreştin.
Sfanta tinerete legionara-Studii romanesti-800px

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *