Insomnia (XXIII): Amenajări interioare & Co.

– Zidul ăsta trebuie dărâmat! Şi celălalt la fel…
Aha… Dau din cap. Am înţeles.
– Canapeaua asta se aruncă. Şi covoarele astea vechi de pe pereţi, pline de molii, jos cu ele. Cămara asta va dispărea de aici. La ce mai ai nevoie astăzi de cămară?! Asta e gresie sau ce e?
Nu am auzit bine. Se aude din cealaltă cameră. Mă apropii nevăzut de desenul din covorul suspendat, în care o tânără dansează printre mesele de boieri şi de băcani. Astăzi îmi pare că aduce mai mult cu o ţigancă.
Fusese prima femeie din viaţa mea. După câte o repriză de zbenguială, stăteam adesea răstignit în cap, odihnindu-mi picioarele de drac împieliţat pe materialul atârnat, scrutând cu privirea umerele goale ale femeii, desenându-i cu vârfurile degetelor noi rotocoale de catifea şi încreţindu-i şi mai tare rochia deja şifonată în iureşul dansului. Făceam lumânarea şi podul de jos, apoi mă răsturnam în pat, mă ridicam din nou şi aterizam cu picioarele pe covorul de pe perete. Catifeaua roşie a rochiei întrunea, cred, una dintre primele semnificaţii ale plăcerii interzise: se întâmpla adesea, de după uşă, să apară c-o falcă în ceriu şi una în pământ, personificată şi prefaţată de un mormăit prelung duhnind a usturoi, Interdicţia care creează povestea. Bunicul se ambala mereu identic, ca o reţea lungă de becuri care se aprind pe rând. Trebuia să-mi îndepărtez imediat picioarele de templul de pe perete. Doar atunci când tartorul nu era acasă, repetam sacrilegiul, sub privirea blândă, oblăduitoare a Bunicii.
– Alo, da. Da da, placă de rigips. Şpaclul şi trafaletul. Exact: Albac 6 cu 6. Bun, ne auzim, ciao! Aşa… Covoarele în saci şi la gunoi. Ia să vedem, ce avem pe colţ? Măsoară… Pune-l dincolo. Aaa, păi stai: şi debaraua asta trebuie spartă.
– Desigur.