Lungul drum către “creative economy”

În țările avansate economic, activitățile susținute de creativitate, inițiativele antreprenoriale culturale, administrația locală, planificarea urbană sunt considerați factori de coeziune socială, o formă de menținere a unor repere simbolice. Posibilitățile de acces la bunurile culturale sunt luate în calcul când se vorbește despre o calitate crescută a vieții urbane (acești indicatori sunt nelipsiți) – de aici și conceptele de « creative cities », « cool cities », « creative class », « creative economy » (i.e. bazata pe copyright). Mai mult, există chiar asociații (publice si private), forumuri de discuții și studii aprofundate care se ocupă de acest domeniu.

În România, pe de altă parte, o sinteză a datelor din Barometrele de Consum Cultural în perioada 2009 – 2011 arată că ne confruntăm cu o creștere a consumului non-cultural, ceea ce s-ar traduce  mai curând printr-o « alfabetizare de consum ». Cu alte cuvinte, departe posibilitatea de « fidelizare a spectatorilor » (dintre care 18% considera frecventarea de malluri ca activitate culturală, 27% sărbatorile – nu se știe care, 21,5% excursiile, 17% plimbările prin parcuri și doar 16% frecventarea muzeelor). Orașele mari cu o dinamică economică intensă (Cluj, Timișoara, Iași) sunt principalii poli de creștere ai economiei creative (apariția și difuzarea produselor culturale); în acelasi timp, în urma cu cativa ani, în Cluj, Brașov, Iași – fondurile publice erau mai mici decât în alte orașe din tara[1]. Sunt, de altfel, patru dintre orașele care se găsesc, în anul 2015,  în competiție pentru obținerea titlului de « capitală europeană a culturii », alături de Arad, Craiova, București. Ambiții mari, în condiții bugetare și administrative fragile, de cele mai multe ori.

Se mai poate observa din aceste studii că regiunile de nord-vestul țării intră în clivaj cu capitala prin modul în care conștientizeaza patrimoniul cultural construit – în majoritatea orașelor investigate, acesta  este reprezentat, în viziunea locuitorilor, de casele din mediul urban, în timp ce pentru bucureșteni patrimoniul ia forma clădirilor comerciale. Adică destul de grav, dacă stăm să ne gândim. Este însă o continuare a altor date sintetizate de Barometrele de Consum Cultural și anume 56% dintre bucureșteni nu merg niciodată la muzeu, iar pentru 45% dintre ei artist este sinonim cu «activitate muzicală » ; perfect coerent și cu procentul de 63% care nu merg deloc la teatru, 79% care nu merg deloc la bibliotecă, 70% care nu au vizitat niciodată un obiectiv de patrimoniu.

Un raport dedicat Sibiului, realizat de Centrul pentru Studii în Domeniul Culturii în 2008[2], măsura gradul de cunoaștere și conștientizare a diferitelor inițiative culturale – de exemplu., aproximativ trei sferturi din populația României a auzit de « Sibiu, capitală culturală europeană», frecvența urmăririi de spoturi radio dedicate acestui proiect fiind mai mare cu aproximativ 10% față de cele video. Aceasta nu înseamnă că acestea din urma ar fi fost mai puțin numeroase, ci că au avut un impact mai scazut în mentalul colectiv. Sau că, în România oamenii încă ascultă radioul.

În condițiile în care 47% dintre români au contact cu o cultură straina doar prin intermediul unui membru ale familiei care trăiește într-o țară a Uniunii Europene, 56% dintre ei nu merg niciodată la teatru și 70% nu au vizitat niciodata un obiectiv de patrimoniu (conforma datelor  din Barometrul de Consum Cultural 2014[3]), cultura continuă să fie Cenușareasa proiectelor și politicilor publice din România. Cultura este primul domeniu care cade victimă, an de an, restructurărilor bugetare (mai pe românește, se taie, de fiecare dată, din puținul alocat la început de an). În loc să cultive și să educe, statul pare că vrea să se răzbune pe cultură. Poate decidenții de la diferite nivele ar trebui să știe că, totuși, 40% din publicul de teatru sunt spectatori sub 35 ani și care provin din familii cu venit mic (sub 1.250 lei/lună) – deci chestiunea este mai complicată decât pare la prima vedere. Non-consumul cultural crește, printre altele, nu pentru că nu ar exista interes în acest sens, ci pentru că oferta culturală scârțaie, iar infrastructura acesteia nu este susținuta decât minimal prin politici culturale și/sau fonduri publice.

Dar, în acelasi timp, 81% dintre cei intervievați în 2014 consideră importantă existența unor programe de informare și conștientizare culturală și a patrimonului. Așadar, ar fi mai mult decât binevenită  o cartografiere a inițiativelor culturale la nivel local și regional, care să aducă în dialog « majoritatea tăcută» cu reprezentanți ai autoritaților locale și cu operatorii culturali locali, regionali și  internaționali.

Rămâne de văzut ce vor face în viitorul apropiat autoritățile de la diferite niveluri, mai ales ca 2016 este an electoral. Poate n-ar fi rău să înlocuiască oferta de « serbări populare » (a se citi cum mici și bere), cu proiecte mai solide – idei și inițiative există, trebuie numai investigate cu mai mare atenție și bunăvoință. De asemenea, poate ar trebui să se ia aminte și la recomandările specialiștilor, făcute publice încă în urmă cu câțiva ani, accesibile oricui pe site-ul Institutului National pentru Cercetare și Formare Culturală. Facem rezumatul rezumatului acestora, în loc de concluzie:

– dezvoltarea infrastructurii culturale;

– politici de stimulare a creativității (de exemplu cursuri de management creativ în universități);

– linii de finanțare pentru promovarea mai agresivă a produselor românești;

– promovarea cinematografelor subvenționate de stat precum și întreținerea și modernizarea sălilor de cinema de către administrația locală, precum și distribuția de filme în orașe medii și mici, respectiv deducerea de impozit pentru cinematografe ;

– facilitarea unor parteneriate între teaterele independente și companiile private;

– mediatizarea cititului;

– credite rambursabile fără dobândă pentru deschiderea de librării;

– posibilitarea acordării de finanțări multianuale;

– adaptarea la dinamica contextului social;

– externalizarea unor servicii și programme de interes public către organizații culturale;

– îmbunatățirea cadrului legal (legea Sponsorizării, Legea Parteneriatului Public-Privat, astfel încât

ambele părți să fie avantajate);

– cartografierea spațiilor industriale și semi-industriale cu potențial de reconvertire și reabilitarea acestora în centre culturale[4].

Sper că toate acestea să nu îi determine pe unii să pună mâna pe pistol …

[1] http://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2014/05/3_Vitalitatea_Culturala_a_Orașelor_2010.pdf . Studiul a luat in calcul 15 orașe din toate zonele țării (Cluj-Napoca, Sibiu, Sfântul Gheorghe, Timişoara, Alba Iulia, Iaşi, Bistriţa,Târgovişte, Miercurea-Ciuc, Târgu Mureş, Constanţa, Oradea, Craiova, Piatra Neamţ, Braşov), mai putin Bucurestiul, pentru care s-au realizat cercetări separate.

[2] http://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2014/05/4_Sibiu_Capitala_Culturala_Europeana_2008.pdf

[3] http://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2014/05/Sinopsis_Barometrul_de_Consum_Cultural-2014.pdf , http://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2014/05/Grafice_Barometrul_de_Consum_Cultural_2014.pdf

[4] În ultima vreme, există, în București și Cluj, initiative de acest gen, dar nu susținute prin fonduri publice românești. Fondurile sunt publice, dar norvegiene …

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *