“Câinele şi căţelul”- despre egalitate şi virtute la români

Grigore Alexandrescu rămâne, pentru întregi generaţii, acea voce cavernoasă şi solitară ce evocă duhul majestuos al lui Mircea la Cozia. Sunetul romantic al istoriei naţionale îşi află în el o întruchipare memorabilă şi clasicizată. Fără a avea geniul vizionar al lui Heliade-Rădulescu sau natura proteică şi tumultuoasă a lui Bolintineanu, Alexandrescu intră în delicatul panteon paşoptist, din ce în ce mai prăfuit şi îndepărtat, cu fiecare promoţie şcolară.

Dar, dincolo de acest nivel arheologic, lipsit de emoţia relecturii, efigia lui Grigore Alexandrescu este inseparabilă de moştenirea fabulelor sale. Fabulele nu sunt doar expresia acelei dimensiuni gnomic-clasice a sensibilităţii sale, ci şi forma în care se topeşte un discurs, precis şi neiertător, despre comunitatea naţională. Travestiul animalier nu poate înşela pe nimeni. Ambiţia lui Alexandrescu este de a imagina un repertoriu de vicii şi de diformităţi. Temele canonice ale fabulei sunt reintegrate în această materie inconfundabilă. De aici, şi capacitatea frazelor şi tipurilor sale de a intra în fondul de memorie colectivă. Imortalitatea lui Alexandrescu este datorată acestui unic geniu al observaţiei, geniu din care se hrăneşte nu doar o colecţie de fizionomii, ci şi un mic tratat despre arta guvernării şi nedreptăţii la români.

I-a fost dat lui Alexandrescu să posede ingredientul particular al detaşării sceptice, ironice şi reflexive ce oferă artei sale puterea de a intra în acea zonă de penumbră pe care orgoliul naţional o protejează, cu gelozie şi cerbicie. În pofida aparentei lor modestiii, asumate, fabulele lui Alexandrescu pot fi citite ca o vivisecţie a specificului naţional. Strategia lui Alexandrescu mizează pe abordarea oblică şi esopică. Intervalul regulamentar este unul al invenţiei şi al negocierii atente. Naşterea cenzurii obligă pe autor la definirea unui spaţiu de libertate, în interiorul căruia se mişcă.

Arta politică a lui Alexandrescu, remarcabilă în vigoarea “ Anului 1840”, îşi atinge în fabule punctul cel mai înalt de rafinament subversiv. Protectoratul rusesc exercitat asupra Principatelor este un laborator în care se nasc imaginile ce vor popula deceniile care vin. Ochiul lui Alexandrescu este parte din acest moment colectiv de redefinire identitară. Domnii regulamentari, aristocraţii şi demagogii se întâlnesc în acest teritoriu straniu al fabulei. Universul lui Alexandrescu este saturat de ipocrizie, de arbitrar şi de voracitate. Fabulele sale sunt cronica lipsită de iluzii a intrării în modernitate. În egală măsură, timbrul lor trece dincolo de contextul documentabil. Ca şi textele lui Caragiale, fabulele sale aparţin acestui dosar delicat al introspecţiei româneşti.

În ţara de animale şi de oameni a lui Grigore Alexandrescu, păcatul de lez-majestate este acele al lucidităţii . Aventura tărâmului din care oglinzile sunt exilate, spre a oferi răului şi urâtului comfortul propriei lor siguranţe, evocă imaginea unei patrii din care adevărul însuşi este surghiunit. Naufragiul corăbiei în care se află oglinzile subminează pacea de complicitate şi de plumb a spaţiului alegoric. Finalitatea fabulei este de a fi prezenţa ce tulbură şi nelinişteşte, interogând natura umană şi alcătuirea socială. Revolta oglinzilor este revolta simţului critic împotriva acestei conspiraţii ţesute de vicii şi prostie. Din oglinzile ce supravieţuiesc se iveşte şi oglinda pe care fabulele o pun în faţa compatrioţilor. Luciditatea gnomică a fabulei este autentica pedagogie patriotică.
200px-Grigore_Alexandrescu
Nedreptatea şi arbitrariul sunt forţele ce mişcă şi modelează cosmosul imaginat de Alexandrescu. Suveranii acestor tărâmuri ( iar orice asemănare cu Valahia de atunci sau cu România de acum este pur întâmplătoare) sunt virtuozi ai violenţei şi ai ipocriziei. Lupi sau lei, ei sunt înconjuraţi de curtea ce se supune, entuziast, capriciilor lor. Pentru fiecare cuvânt al tiranului se află un curtean ce elogiază înţelepciunea augustului patron. Ritualurile retorice, consemnate de Alexandrescu, camuflează inabil atotputernicia. În locul execuţiilor sumare şi al jafului, suveranii fabulelor sale preferă arta conversaţiilor şi a consultărilor. De fiecare dată, însă, nucleul de brutalitate al puterii este intact. Naţiunea de animale a lui Alexandrescu, ca şi naţiunea politică a României, mai vechi sau mai noi, este o adunare domesticită şi resemnată să accepte bunul plac al oblăduirii. Dreptatea leului sau cuvântul lupului sunt vocea statului, stat ce se reduce la averea vastă a suveranului său. În absenţa unui bine comun, arta guvernării este exerciţiul rafinat al despotismului.

“Dreptatea leului “ şi “Lupul moralist” propun dipticul ce concentrează această înţelepciune a arbitrariului puterii. Leul şi lupul sunt maeştrii dialectieni, conducători ce se inconjoară de butaforia reprezentării spre a ascunde ghearele cu care jupoaie pe cei aflaţi în puterea lor. În patria de animale a lui Alexandrescu, speranţa nu mai este decât o iluzie abandonată. Supuşii şi stăpânii sunt două părţi pe vecie separate ale aceleiaşi naţiuni. Autoritatea este, inevitabil, o exercitare sofisticată a bunului-plac al celor puternici. Rostite în bronz, versurile lui Alexandrescu sunt motto-ul ce veghează România , de ieri ca şi de azi. Leul ce sacrifică ,politic, pe iepure şi lupul ce îşi dojeneşte, patern, notabilii, îmbrăcat în blana de oaie proaspăt ucisă, sunt măştile dincolo de care se ghicesc chipurile familiare si interşanjabile.

“ Se află vreo ţară, unde l- aşa întâmplare
Să se jertfească leul ? Nici una,mi se pare.
Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.”(“dreptatea leului”)
“ când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie” ( “lupul moralist” )

Scepticismul lui Alexadrescu hrăneşte propria sa generaţie de Coriolani Drăgănescu. Condiţia de opozant şi de agitator în numele libertăţii este una eminamente tranzitorie. Demagogul lui Alexandrescu este afin cu cel din cânticelele comice ale lui Alecsandri. Revoluţionarul animal posedă un instinct infailibil al parvenirii.Învăţarea cuvintelor este o învăţare a mecanismului de cucerire al puterii. Cel ce nu posedă ghearele de leu sau de urs recurge la arta incantatorie pe care o va practica şi Rică Venturiano. Drumul spre înalta societate trece prin vămile revoltei. Modernitatea deschide acest spaţiu de mobilizare şi de persuasiune. Demagogul cu blană al lui Alexandrescu aspiră la propria sa variantă de inegalitate orwelliană. Agitaţia frenetică anunţă tihna patriotică a corupţiei de mai târziu. Între demagogie şi tiranie, diferenţa este de origine intelectuală, iar nu de practică a guvernării. Găinile sunt devorate cu egală energie. Revoluţia şi legitimismul sunt feţele gemene ale unui rău autohton. Ceea ce se conservă este separarea societăţii în jefuitori şi în supuşi.

“Vulpea ca intotdeauna veni la adunare
Dar însă oblojită, pe sub barbă legată,
Şi cu un lipan mare la cap înfăşurată.
“ ce ai, de eşti altfel”, o întrebară toate?
“ îmi este rău de asară., îmi este rău cât se poate,
Şi cu trebile ţării să mă lăsaţi în pace,
Craiul ştie ce face.
El neîncetat se gândeşte la al obştii folos.
Adio. Sunt bolnavă: m am înecat c-un os. “
Cunosc mulţi liberali, la vorbe ei se – ntrec,,
Dar până la sfârşit cu oase se înec”. ( “Vulpea liberală”).

Fabulele lui Alexadrescu radiografiază acest teritoriu în care privilegiile se ascund, iscusit, în faldurile cuvintelor înnobilate de ideal. Boul ajuns la un post însemnat în cireadă sau energicul Samson, ce latră foarte tare, sunt gardienii acestei morale publice ce acţionează implacabil. Liniile de demarcaţie se cer păzite cu sfinţenie. Parvenirea conferă jupânului bou o nouă conştiinţă a respectului de sine. Vechile genealogiii sunt date uitării. Dulceaţa vieţii şi comfortul tihhei modifică natura pedestră. Ca şi urmaşii săi leninişti, boul lui Alexandrescu este atent la vecinătaţile ce pot murdări sau jena. Cât despre avocatul feroce al egalităţii, Samson, el are în fibrele sale o foarte românească viziune a ierarhiei şi pragmatismului. Judecata lui Alexandrescu este dăltuită în bazalt. Pentru cei de ieri, ca şi pentru cei de azi sau de mâine, această ordine a privilegiilor este idealul ultim al carierei publice. Travestiul animalier este o formă amară şi dezabuzată a lucidităţii:

“adevărat vorbeam.
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei.
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
Aceasta intre noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem. “( “Câinele şi căţelul”)

Jocul lui Alexandrescu este doar în aparenţă unul inocent. Arta românească a guvernării prin jaf şi fascinaţia demagogică autohtonă sunt vizibile, printre gratiile ale acestui fals univers animalier.În vocile lighioanelor sale lor se simt vocile românilor, mai vechi sau mai noi. Fabulele lui Alexandrescu sunt un neiertător autoportret naţional.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *