Pentru că trăieşte

Mă anunţă îngrozit, reuşind totuşi să-şi ţină firea, că i-a revenit tumoarea de pe creier şi că trebuie să se opereze de urgenţă. Simt că mă prăbuşesc dacă mă pun în locul lui. El are curaj, se stăpâneşte, eu m-aş fi blocat, nu aş fi putut gândi la rece. Va pierde şi locul de muncă, pentru că se află încă în perioada de probă şi nimeni nu vrea un angajat cu probleme suplimentare. Ne întâlnim a doua zi. Îi făgăduiesc că mă voi ruga pentru el – tocmai eu care nu mă mai prea rog, cu excepţia formulelor disperate pe care le rostesc în fugă la volan, în trafic, în spatele uşilor închise, în fracţiuni de secundă, niciodată programat, niciodată gratuit. Tocmai eu care nu mă mai rog.
În noaptea dinaintea operaţiei, un vânt rece îmi biciuie obrazul. Am ieşit din scară, o iau încet prin Mărăşti, pe Fabricii, unde ştiu că e biserica la care el merge, de obicei, duminica la Liturghie. Mă apropii de zidul rece, îmi fac o cruce strâmbă şi mă rog aşa simplu, în faţa scărilor. De partea cealaltă, nişte băieţi de cartier plictisiţi trag din ţigară. Treningul le flutură în bătaia vântului. E târziu.
A doua zi, aflu telefonic veştile de la sora lui: amicul meu s-a trezit după operaţie şi a izbucnit numaidecât în plans. Chestionat asupra reacţiei sale, îi răspunde surorii că nu-l doare nimic: plânge de fericire, pentru că trăieşte.