Poeţii şi pisicile

“Dacă nu plătiți impozitele o să vă luăm pisicile, au anunțat agenții fiscului din orașul siberian Novosibirsk, din Rusia. Ei nu au glumit de loc pentru că, la câteva zile după acest anunț i-au și sechestrat pisica unui tânăr, care datora fiscului aproximativ 177 de euro. Postul BBC a relatat cum agenții fiscali au confiscat de la locuința tânărului o pisică și cei trei pui ai ei, rasa  shorthair. Pentru că tânărul respectiv nu poseda alte bunuri și pisicile respective costă destul de scump” (Evenimentul Zilei, 23 decembrie 2014).

Heinrich Hahn, un schizofrenic austriac în vîrstă de 60 de ani, care a fost pentru o vreme un foarte onorabil birjar vienez, a publicat în anul 1954 un opuscul de 90 de pagini cu titlul Poeţii şi pisicile. El pretindea că mare parte din ideile susţinute în carte i-ar fi fost inspirate de conversaţiile bunicului său, el însuşi birjar vreme de aproape 45 de ani, cu două mari personalităţi ale epocii, Gustav Klimt şi Gustav Mahler. Hahn, care a avut pînă cu puţin timp înainte de moarte 21 de pisici de Angora, se străduieşte să demonstreze că pisicile nu sînt uneltele diavolului, aşa cum au crezut creştinii secole de-a rîndul, ci principalele inspiratoare ale artei poetului. Potrivit viziunii sale particulare despre lume, limbajul pisicilor e prototipul oricărui limbaj poetic, fiind alcătuit, asemenea oricărui limbaj sacru, dintr-un ocean de metafore. Pentru Hahn, nu există nici o umbră de îndoială că universul e organizat în funcţie de o seamă de ierarhii imuabile care dau excelenţă şi coerenţă Creaţiei. Fiecărei trepte a ierarhiei îi corespunde un anume tip de limbaj. Limbajul divin îi este propriu Creatorului şi el îi serveşte doar pentru a-şi vorbi sie însuşi în nesfîrşitele solilocvii care reprezintă principala sa ocupaţie. O copie imperfectă a acestui limbaj este muzica sferelor, limbaj de ordin secund potrivit lui Hahn, limbaj secret al astrelor, imposibil de descifrat de către fiinţele aparţinînd treptelor inferioare ale ierarhiei. Urmează subtilul limbaj al îngerilor, aflat la infinită distanţă de copia sa cea mai fidelă, limbajul pisicilor. Abia apoi îşi face loc în această ierarhie limbajul oamenilor, după care mai e loc pentru limbajul animalelor, limbajul plantelor, limbajul oceanelor, limbajul norilor, limbajul parfumurilor, limbajul cristalelor.

Limbajul pisicilor, limbaj  saturat de vocabule pline de har, e înzestrat cu o redutabilă eficienţă magică, fiind o adevărată comoară pentru vrăjitori şi poeţi, care s-au străduit mereu să se inspire cît mai mult din expresivitatea lui desăvîrşită. Înţelegînd ce comoară posedă aceste feline remarcabile, atît poeţii cît şi vrăjitorii le-au căutat mereu compania. Vrăjitorii au intuit natura specială a pisicilor, dar n-au reuşit să străpungă misterul limbajului lor. În schimb, poeţii, contemplativi, abulici, lipsiţi de interese pragmatice, au reuşit să descopere treptat importanţa inspiraţiei induse de pisici graţie înzestrării lor speciale. Căutarea lor răbdătoare le-a permis să descopere miza prezenţei pisicilor în lume tocmai cînd îşi mîngîiau felinele ce li se cuibăriseră în braţe. Spre deosebire de ei, vrăjitorii, incapabili de iubire, fremătînd de nerăbdare, căutînd soluţii imediate, deşi au simţit importanţa pisicilor, au eşuat în descoperirea secretului lor. Înţelegînd că tocmai esenţialul le scapă, au decis să se răzbune cu cruzime, sacrificînd pisicile în cadrul diverselor ritualuri baroce pe care le-au imaginat pentru a-şi impresiona clienţii, transformîndu-le astfel în simple ofrande aduse puterilor întunecate. Din nefericire pentru pisici, imaginarul colectiv le-a asociat  astfel definitiv practicilor vrăjitoreşti, socotindu-le nişte auxiliari demonici ai Necuratului. Hahn adaugă, cu o anumită jubilaţie, că înainte de el nimeni nu bănuia că adevărata colaborare care funcţionează nu e aceea dintre pisici şi vrăjitori, ci aceea dintre pisici şi poeţi.

Pentru a-şi întări demonstraţia, Hahn susţine că poezia cea mai remarcabilă creată vreodată a fost rostită şi apoi copiată pe preţioase papirusuri în Vechiul Egipt în vremea construirii marilor piramide, tocmai atunci cînd Egiptul era adevăratul regat al pisicilor. Aceste splendide poeme create graţie proximităţii cu pisicile aveau să fie recitate vreme de milenii înainte ca asupra acestui pămînt sacru să se abată barbaria, intrarea trupelor romane. Cezar, duşman feroce al pisicilor, a poruncit ca tot ce amintea de prezenţa acestor feline pe care le detesta să fie distrus. Sute de poeme magnifice au fost puse pe foc şi zeci de mari preoţi care le memoraseră în întregime au fost ucişi cu cruzime. Cu toate acestea, o seamă de poeme au fost salvate graţie memoriei unor oameni simpli. Ele n-au reuşit însă să mai supravieţuiască şi dictaturii creştinilor, care au pus pe foc ultimele papirusuri rămase şi i-au lapidat pe cei care se mărturiseau iubitori ai marii poezii a trecutului. Încercînd să ne facă să înţelegem ce a pierdut umanitatea prin distrugerea acestor capodopere, Hahn scrie : « Pe lîngă poemele inspirate de magnificele trupuri întinse la soare ale pisicilor din Vechiul Egipt, marile poeme ale lui Dante, Milton sau Goethe par doar nişte exerciţii stîngace, nişte biete compuneri şcolăreşti ».

Pentru Hahn, nu există nici o îndoială că Baudelaire, adoratorul pisicilor, e cel mai mare poet din ultimele secole şi el a fost otrăvit tocmai din pricina acestei pasiuni declarate, fiindcă oamenii Papei îi reproşau că iubeşte pisicile mai mult decît iubeşte femeile. Însă el va avea parte de o soartă minunată după moarte, transformîndu-se, asemenea tuturor marilor poeţi, într-o pisică şi locuind în sublimele temple egiptene din lumea de dincolo, acolo unde se va întîlni, printre alţii cu Villon, Wieland şi Leopardi, scriitorii preferaţi ai lui Hahn. Alături de ei va fi admis în acest paradis al poeţilor şi Caravaggio, însă Hahn nu ne mai explică de ce.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *