Poliginia practicată în România: domnia imamilor, abuzarea femeilor

În contextul societății arabe a secolului al VII-lea, reglementările coranice referitoare la poliginie nu au reprezentat un privilegiu al bărbaților, dimpotrivă, doar o cenzurare drastică a drepturilor lor preexistente – accesul nerestricționat la sclave și la un număr nelimitat de soții. Desigur, cu toate acestea, mult prea seducător, argumentul acestui prerogativ masculin autorizat divin a fost și este de altfel reiterat invariabil și cu insolență tâmpă de către unii imami devotați idealului devenit tangibil de a putea justifica promiscuitatea și abuzarea femeilor prin decret divin. Poliginia a fost tolerată condiționat nu în virtutea invocării unor necesități sexuale sacrosancte și inatacabile generate de natura aparte a bărbaților – nicăieri în Coran nu este prezentat un astfel de argument care să justifice scindarea umanității în indivizi cu drepturi diferite în funcție de supoziții biologice, ci doar ca o rezolvare a dezechilibrului demografic cauzat de luptele tribale și o modalitate fezabilă de a proteja femeile văduve sau orfanele incapabile să supraviețuiască în absența raportării la autoritatea unui bărbat. În Coran au fost abordate, descrise și ajustate mai echitabil modalități istorice specifice de organizare socială și instituțională, sclavia și poliginia fiind exemplele cele mai celebre. Dacă în cazul sclaviei, cu excepția extremiștilor psihopați din așa-zisul Stat Islamic, savanții musulmani au fost capabili să disocieze, fără conflicte insurmontabile de interese, între pasajele coranice descriptive și normele morale universale care pot fi implementate diferit în funcție de necesitățile unei epoci, anulând astfel definitiv instituția sclaviei pe măsură ce societatea a evoluat și a permis alte forme de funcționare economică și socială, față de poliginie nu s-a manifestat aceeași disponibilitate de aplicare a metodologiei sus-amintite. Următoarea pledoarie este încă promovată: poliginia este menționată în Coran, așadar trebuie să fie permisă până la sfârșitul veacurilor, indiferent de circumstanțe, consecințe sociale, mentalități. Astăzi, în multe comunități musulmane, inclusiv în parte dintre cele din România, femeile care îndrăznesc să conteste acest drept etern, inviolabil al bărbatului sunt acuzate că sfidează porunca și înțelepciunea divină, devenind un fel de diavolițe creatoare de imoralitate și dezechilibru universal.

Interesant este că o parte dintre imamii și savanții musulmani eludează cu obstinație sau doborâți de o subită amnezie diseminarea informațiilor referitoare la modalitățile clasice de protejare a drepturilor femeilor confruntate cu astfel de posibilități maritale: în istoria jurisprudenței islamice premoderne a fost acceptată întotdeauna, cel puțin de către o serie de savanți întemeietori de școli islamice, introducerea unei clauze în contractul islamic de căsătorie prin care femeia musulmană îi putea interzice soțului ei orice căsătorie ulterioară, acesta fiind constrâns să respecte acea clauză și fiind pedepsit în cazul încălcării promisiunii. Raționamentul de bază, întemeiat pe versete coranice și hadith-uri, opera cu ideea că poliginia este doar o permisiune condiționată și nu o obligație islamică, așadar poate fi interzisă oricând de către soția care nu dorea să își asume un mariaj în care timpul, resursele financiare, emoționale și sexuale ale bărbatului sunt împărțite între mai multe soții, iar copiii sunt privați de o prezența normal și eficientă a tatălui în familie. Astfel, de exemplu, în secolul al XVII-lea, în Egiptul aflat sub dominație otomană, toate contractele de căsătorie emise de către judecătorii hanefiți, malikiți, șafiiți din acea perioadă aveau clauze opționale în care se putea stipula interzicerea poliginiei soțului, femeile impunând frecvent anularea oricăror alte contracte de căsătorie anterioare și ulterioare ale soțului, reușind astfel să se protejeze și de posibilele căsătorii ascunse contractate de către acesta înainte de prezentul contract.

Două secole mai târziu, Muhammad Abduʼ, un celebru Mufti reformist al Egiptului, putea încă să declare public, fără a fi considerat eretic, că o națiune care practică poliginia nu poate fi educată, denunțând virulent consecințele negative ale poliginiei asupra femeilor, copiilor și asupra societății în general. În zilele noastre, în schimb, tot în Egipt, după multe turbulențe, maximum de protecție legală acordată femeii în această situație constă doar în înștiințarea formală despre cea de a doua căsătorie a soțului – în cazul în care acesta contractează o căsătorie ulterioară oficială – și acordarea divorțului.

Paradoxal, dacă în Iran, Iraq, Iordania, Kuweit, Liban, Maroc, Tunisia, Arabia Saudită etc încă se practică, în pofida restricționării acerbe a drepturilor femeilor musulmane din ultimele secole, această inserare a clauzei antipoliginie în contractul de căsătorie, în România, țară care oficial interzice bigamia, a cere introducerea acestei prevederi în contractul religios de căsătorie a devenit un act interzis în multe dintre centrele islamice principale care oficiază căsătorii pentru musulmanii din comunitatea de imigranți și convertiți. A invoca argumentul că nu este necesară dublarea legii statului printr-o normare islamică interioară este neproductiv, ineficient și irealist. Dacă în urmă cu 30 de ani poliginia practicată extrem de rar de către bărbații musulmani din România era considerată o tradiție neonorabilă, rușinoasă și detestabilă în contextul contemporan, după 1989, prin noul val de imigranți, poliginia a devenit gradual mai populară, promovarea în poziții de putere a unor imami aflați în căsătorii plurale transformând decisiv discursul și percepția asupra practicii discutate. Așadar, după o perioadă în care comunitățile de musulmani imigranți și convertiți s-au familiarizat cu stupoare cu noile organizări maritale ale unora dintre conducătorii lor spirituali, unii bărbați musulmani au sesizat potențialul emancipator al emulării acestor modele și au început să-și amenințe soțiile pentru orice act de „nesupunereˮ cu luarea altei neveste, conform exemplului imamului x sau y, poliginia cunoscând o curbă ascendentă semnificativă și fiind încurajată deschis în predicile și cărțile adresate musulmanilor.

Poliginia, așa cum este practicată în comunitățile de musulmani din România, dar și din alte zone, nu are nici cea mai vagă și anemică legătură cu dezbaterile privind dreptul individual la autonomie sexuală (dreptul de a-ți alege partenerii sexuali), dreptul la libertate sau la practicarea propriei religii, pentru simplul motiv că nu există parteneri egali implicați în aceste relații și nu este garantat principiul consensualității. Primei soții, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, îi este întâi ascunsă, iar ulterior impusă prezența unei co-soții, abuzurile fiind consfințite în termeni islamici prin invocarea unor abominabile și umilitoare verdicte construite de către juriștii musulmani premoderni în urmă cu peste o mie de ani și perpetuate încrâncenat, dar unanim de către savanții tradiționaliști, salafiți și neotradiționaliști contemporani.

Prin aceste verdicte soțului îi este oferită permisiunea (în cazul neînregistrării clauzei antipoliginie în momentul căsătoriei) de a-și lua o altă soție fără înștiințarea sau consimțământul primei soții. A bloca exercitarea acestui drept al femeilor musulmane de a introduce clauza antipoliginie în contractul religios de căsătorie echivalează cu anihilarea oricărei măsuri de protecție a femeilor împotriva acestei practici. Legile unui stat secular nu intimidează musulmanii practicanți care, deși declamă emfatic principiul politic islamic conform căruia musulmanii trebuie să se supună necondiționat legilor țării în care trăiesc, în cazul reglementării vieții private consideră că aplicarea unor legi incompatibile cu cele oficiale este legitimă și inofensivă, femeile și copiii reprezentând singura categorie care devine astfel supusă cu predilecție abuzurilor interne.

Dacă primele soții sunt femei venite din țări cu populație musulmană, continuarea mariajului în noile condiții nu reprezintă opțiuni asumate conștient și liber: nu există libertate de alegere dacă nu există alternative viabile de acțiune. A divorța înseamnă a te întoarce fără copii, fără bani, fără vreo pregătire profesională reală în țara de origine unde este posibil ca familia să nu îți accepte alegerile și să fii dublu ostracizată: de familie și de societatea partiarhală pentru care o femeie divorțată, mai ales trecută de 30 de ani, este o femeie maculată, sfârșită, indezirabilă, care ar trebui să fie onorată dacă va fi acceptată drept a treia sau a patra nevastă. Desigur, situația variază în funcție de statutul social, educația și independența financiară a femeilor implicate, femeile privilegiate din această perspectivă au resursele necesare de a întrerupe traumatizantul mariaj poligam, însă familiile în care poliginia continuă au la bază constrângerea manifestată fie prin violență fizică, psihică, fie prin șantaj emoțional (luarea copiilor de către tată) și religios, condiționările sociale și, poate cel mai important, dependența financiară a femeilor. Factorul religios nu trebuie subestimat: deși teoretic divorțul religios ar trebui acordat în cazul în care prima soție nu acceptă una sau mai multe co-soții, în practică, imamii din România și neîntâmplător mai ales cei angrenați în poligamie, condiționează legitimitatea cererii de divorț de capacitatea bărbatului de a fi drept cu soțiile sale, altfel spus, fericirea și binele celei care își dorește să părăsească un mariaj mutilant sufletește sunt evaluate și decise de declarațiile și judecățile bărbaților – imami și soți.

Dacă nu ești bătută, dacă ești bine hrănită și soțul își împarte timpul în mod relativ egal între cele două sau mai multe familii, a invoca poliginia pentru a cere divorțul devine, apocaliptic, nesupunere față de divinitate, acea divinitate „a lorˮ, a decidenților, mediată, evident, de maiestatea sa, bărbatul, iar femeile sunt admonestate, corijate condescendent și amenințător pentru a fi convinse să rămână într-o căsătorie care le anulează demnitatea de ființe umane, oferindu-li-se în schimb consolarea unei răsplăți spirituale în lumea de Apoi. De ce femeile musulmane însele (nu doar imigrantele, ci inclusiv româncele convertite care subscriu unui anumit mod de viață prezentat drept islamic) sunt timorant de obediente și nu investesc mai mult timp și efort în independența lor financiară, în profesie, în educație este o altă problemă complexă pe care nu o voi aborda aici.

Cert este că, în România anului 2015, cetățeni musulmani români ajung să se confrunte, stupefiant și absurd, în centrele islamice locale care oferă servicii religioase la căsătorie și divorț, cu condiționări de ordin privat mult mai aberante decât în Arabia Saudită. Prin abuzul de putere, inexplicabil de sfidător, al unor imami au fost create situații halucinante în care, un exemplu foarte recent, unui cuplu care dorește să se căsătorească islamic și decide de comun acord să insereze clauza antipoliginie în contractul religios îi este refuzată înregistrarea religioasă a căsătoriei cu o astfel de condiție (iar soțul este consiliat în privat pro poliginie), în timp ce oficierea religioasă a unei căsătorii dintre un bărbat deja căsătorit legal și a doua sau a treia soție – care îi cunoaște sau nu situația maritală – decurge lin, neproblematic și într-o onorabilă festivă veselire. Muftiatul, care este centrat în primul rând pe problemele comunității turco-tătare, a ignorat până acum această situație a femeilor și a copiilor abuzați în relații multiple tip poliginie, însă o controlare mai eficace a centrelor islamice și a moscheilor care au dreptul de a oficia căsătorii sau divorțuri religioase între musulmani și a condițiilor în care acestea își exercită acest drept ar putea ameliora situația. De asemenea, calchiind modelul altor țări occidentale în care comunitatea musulmană reprezintă o minoritate, două proceduri legale prin care se acționează simultan din exteriorul și din interiorul comunităților de musulmani pot asigura atât respectarea legilor seculare ale țării, cât și, într-o benefică consonanță, a drepturilor islamice acordate femeilor musulmane.

Oficierea căsătoriilor religioase islamice ar trebui condiționată eficient (nu doar enunțiativ) de prezentarea documentului care atestă încheierea anterioară a unei căsătorii civile pentru a putea preveni căsătoria unei femei cu un bărbat deja căsătorit; adeseori femeii care recurge doar la căsătoria religioasă i se ascunde, de către imam și de către partener, faptul că pretendentul mai are deja o soție, considerându-se, în această interpretare anacronică a islamului, că bărbatul musulman nu este obligat să-și informeze soția de situația sa maritală, posedând drepturi superioare acesteia în contractarea căsătoriilor. Emiterea – eventual sub egida Muftiatului – a unor contracte tipizate de căsătorie care să includă automat clauza antipoliginie, precum și a altor clauze ce pot proteja femeile musulmane de anumite abuzuri specifice, poate preveni prin apel la jurisprudența islamică – singura capabilă de a restricționa în mod eficient comportamentul musulmanilor care nu poate fi surprins și controlat de legislația seculară – introducerea abuzivă a unei co-soții, căsătorită doar religios, așadar neincriminabil legal, în mariajul prezent.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *