Ancheta de faţă deschide o temă, o pune în discuţie în spaţiul public şi invită să fie continuată, cu bună credinţă şi apelînd la o memorie bună. E sănătos şi înţelept să nu ne ferim de veştile bune; e bine, face bine să vorbim despre ele. Iar în ultimii 10 ani, uneori în ciuda turbulenţelor de tot felul, cultura română a cunoscut multe evenimente relevante, şi-a trecut în cont performanţe indiscutabile.
Interogaţia pe care a fost construită această anchetă deschisă a fost următoarea:
Care sînt 3 evenimente esenţiale/ performanţe majore pentru cultura română în ultimii 10 ani; la limită – care sînt 3 cele mai importante evenimente/performanţe ale culturii române în ultimii 10 ani?
LaPunkt multumeşte tuturo celor care au avut disponibilitatea şi plăcerea de a răspunde întrebărilor noastre. (C.P.)
-anchetă realitată de Cristian PĂTRĂŞCONIU
Andrei Oişteanu:
1). Performanţele excepţionale realizate, mai ales în afara ţării, deInstitutul Cultural Romăn în anii 2005-2012, în perioada în care institutul a fost condus de Horia-Roman Patapievici (preşedinte), Tania Radu (vicepreşedintă) şi Mircea Mihăieş (vicepreşedinte).
2). Înfiinţarea în luna iunie 2008 a Institutului de Istorie a Religiilorîn cadrul Academiei Romăne, cu Andrei Pleşu, ca director fondator, şi cu un grup de tineri cercetători: Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mihaela Timuş, Daniela Dumbravă şi Mirel Bănică. Această realizare a fost posibilă şi datorită faptului că primii patru cercetători amintiţi au organizat cu succes la Bucureşti, în septembrie 2006, un amplu congres internaţional de istorie a religiilor. Tot ei au înfiinţat şi editat trei excelente publicaţii tematice, în limbi de circulaţie internaţională: ARCHAEUS: Studies in the History of Religions, STUDIA ASIATICA: International Journal for Asian Studies(devenite periodice ale institutului) şi CHORA: Revue d’etudes anciennes et medievales (devenit periodic asociat institutului).
3). Performanţele editoriale deosebite realizate în ultimul deceniu (evident, şi înainte) de cele două mari edituri din Romănia: Polirom (Iaşi) şi Humanitas (Bucureşti).
Tudor Călin Zarojanu
1.Cea mai mare performanţă a culturii române – nu în ultimii 3 sau 10, ci în ultimii 70 de ani – este aceea de a fi supravieţuit. Vreme de 45 de ani, uniformizării, „comenzilor sociale” şi cenzurii politice, apoi, în ultimul sfert de secol, haosului valorilor şi cenzurii economice.
În ciuda acestor condiţii istorice catastrofale, cultura română nu doar a supravieţuit, dar a produs opere de excelentă calitate în toate domeniile, de la literatură la arte plastice, de la film la dans şi teatru şi în absolut toate genurile muzicale.
În anii din urmă, supravieţuirea culturii se datorează în bună măsură aşa-zisului „spaţiu virtual” – de fapt, cât se poate de real – Internetului, blogurilor de artişti, celor de cultură şi nu în ultimul rând Facebook-ului. Astăzi, o poezie postată în reţea are cu siguranţă mai mulţi cititori decât ar putea visa autorul ei în cazul în care ar fi tipărită.
Dar e mai mult decât atât, mai mult decât aria de răspândire a actului de creaţie: exegeza, cronica de întâmpinare, analizele au şi ele o reprezentare semnificativ sporită. Astfel, ca iubitor de literatură – de pildă – poţi mult mai uşor: 1. Să afli ce se mai scrie şi ce se mai citeşte; 2. Să citeşti; 3. Să găseşti opinii avizate despre textele respective.
În acelaşi timp, la capitolul „fenomen”, cu meritatul său atribut „fenomenal”, trebuie menţionată perpetuarea şi înmulţirea festivalurilor, târgurilor de carte, manifestărilor muzicale, evenimentelor de tip „street art” etc. Cred că, într-un oraş de mărime medie, nu trece o lună fără un eveniment cultural remarcabil, iar în cele mari, uneori, se concurează între ele în aceleaşi zile.
2.În atare fericită situaţie, este foarte greu de ales un anume eveniment, artist, echipă, performanţă. Mă voi opri totuşi la două, pentru a respecta cerinţa sondajului. Mai întâi, „Faust”, montat de Silviu Purcărete, primul spectacol de teatru din istoria României devenit brand turistic. La Sibiu, 80% dintre spectatori au fost turişti străini veniţi special pentru această montare!
3.Apoi, o descoperire personală întârziată: cenaclul literar online http://www.lira21.ro/, un spaţiu de literatură de cea mai bună calitate care, în plus, are chiar funcţiile unui cenaclu, adică textele sunt comentate, cu prietenie dar fără menajamente. Cenaclul funcţionează de opt ani, a reuşit să tipărească ori să sprijine tipărirea a numeroase volume, eu l-am descoperit recent şi am fost de-a dreptul şocat de valoarea textelor.
Adriana Babeţi
1.Tot ceea ce a construit Institutul Cultural Român (echipa Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu)
2.Tot ceea ce au construit cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas. Dar şi Curtea Veche, Art, Tracus Arte, Brumar
3.Festivalul George Enescu
O menţiune specială pentru ceea ce au făcut cei de la Headsome Communication (Oana Boca-Stănescu, Ioana Gruenwald). Festivalurile internaţionale de literatură, Gala Bun de Tipar şamd
Paul Dragoş Aligică
Din punctul meu de vedere cel mai mare eveniment e un non-eveniment. De ani de zile, Fronda Intelectuală, Anti-Elita Intelectuală, Salonul Refuzaţilor, Adevărata Rezistenţă Moral-Culturală şamd, toţi aceşti revoluţionari cultural-artistici aspiranţi la glorie culturală (împiedicaţi pînă acum cîţiva ani să se manifeste şi să-şi ocupe locul binemeritat de către Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Patapievici, Cărtărescu şi Regimul lor de Tristă Amintire), îşi tot iau avînt cu tenacitate. Şi promit. Promit ceva. Şi noi tot aşteptăm ceva de la ei. Şi tot aşteptăm. Şi ei tot îşi iau avînt să sară de la guerrilla culturală la producţie culturală. Şi nimic. Şi uite aşa trece timpul. Ei promit şi noi aşteptăm.
I-am rugat de nenumărate ori: „Fraţilor, faceţi o pauză de la demascat şi înjurat pe Liiceanu & co! Gata, haideţi la treabă. Hai: Eveniment Cultural. Faceţi ce faceţi, puneţi mînă de la mînă şi daţi Poporului dacă nu o Capodoperă, măcar un Eveniment Cultural.” Nu am zis asta, aşa, la întîmplare. Există şi o teorie matematică în spatele acestei idei. Statistic vorbind, ei fiind aspiranţi dar mulţi, dacă fiecare dedică în fiecare zi creaţiei cam 20% din efortul pe care îl dedică de ani buni să înjure şi demaşte, atunci prin legea numerelor mari va fi imposibil să nu iasă ceva, acolo, un Eveniment Cultural cît de mic. E ceva ce ţine de teorie combinatorică şi logica probabilistică. Înmulţiţi dvs 20% cu numărul zilelor pe an şi cu capacitatea vagonului refuzaţilor (care are şi locuri în picioare) şi veţi realiza justeţea calculului meu estimativ.
Pe scurt, acesta este cel mai important Eveniment Cultural în ultimii 10 ani. Este un paradox şi o inovaţie intelectuală fără precedent, este ceva demn de cultura ce i-a dat pe Ionesco, Tzara sau Urmuz. Un Eveniment Cultural major materializat printr-un non-Eveniment Cultural Major. Mai mult, este o lucrare colectivă, opera unei efort concentrat depus de nenumăraţi autori, gînditori, literaţi, artişti şi aspiranţi, o capodoperă ce sfidează logica anticipărilor raţionale, teoria combinatorică şi matematica probabilistică. În faţa acestei realizări nici nu mai are rost să mai vorbeşti de locurile 2 si 3.
Sorin Bocancea
1.Sibiu – capitală culturală europeană
Cred că evenimentul de mare impact pentru viața culturală din România ultimilor zece ani a fost proiectul „Sibiu – capitală culturală europeană”. În afară de oferta de evenimente din anul 2007 și de beneficiile aduse orașului și României sub aspectul promovării, consider că importanța acestui proiect constă în faptul că a oferit un model de management cultural de dimensiuni serioase. Măiestria lui Constantin Chiriac în domeniul managementului cultural a început să devină model și pentru alți oameni de cultură, care au început să gândească proiecte „în stil mare”. Dacă atunci când a candidat pentru acest statut Sibiul a fost singurul oraș din România, în prezent cel puțin trei orașe au intrat în competiția pentru dobândirea acestui statut în 2021.
2.FILIT
Un eveniment ce a pus Iașul și România pe harta culturală europeană este Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri (FILIT), aflat la a doua ediție în anul trecut. De la o ediție la alta, FILIT a crescut, din acest an diversificându-și oferta prin înființarea a șase burse rezidențiale pentru traducători. Echipa scriitorului Dan Lungu are curajul să gândească de la un an la altul creșterea proiectului. Un lucru lăudabil, care sperăm să se bucure mai departe de sprijinul finanțatorilor.
3.TVR Cultural
Un proiect ce a început în urmă cu peste zece ani dar care a fost desființat în fatidica vară a lui 2012 a fost TVR Cultural. Chiar dacă i se puteau reproșa multe acelui canal de televiziune, activitatea lui fiind perfectibilă, existența lui era un fapt benefic pentru sănătatea culturii românești. Din păcate, un individ cu un nume predestinat pentru astfel de gesturi anticulturale, Elvis Săftoiu, s-a făcut instrumentul distrugerii unui proiect onorant pentru televiziunea publică. Din păcate, nici după plecarea acestuia nu s-a luat măsura reperatorie a reînființării postului.
Cătălin Dorian Florescu
1.Preluarea conducerii Institutului Cultural Român de trioul Patapievici / Mihăieş / Tania Radu şi, împreună cu dînşii, si preluarea filialelor din străinătate ale institutului de către oameni capabili, ambitioşi şi profesionişti. Din păcate, acest lucru, care a îmbunătăţit enorm şansele culturii române de a fi remarcată în afara ţării nu poate fi menţionat fără evenimentul contrapunct negativ: destituirea directoratului de către guvernul Ponta, politizarea institutului şi periclitarea muncii de bază făcute pînă atunci.
2.Valul de succes al filmului românesc pornind de la evenimentul cel mai paradigmatic pentru acest fapt: Marele Premiu de la Cannes pentru filmul domnului Cristian Mungiu. Aceste filme, care renunţă la orice estetizare şi poezie, dure, un fel de neorealism românesc, pot să placă sau nu. Dar importanţa lor este majoră – vezi şi punctul 3 al răspunsului meu – în a contracara acele clişee foarte negative despre România care circulă în străinătate. Unde se produce artă la acest nivel, unde trăiesc oameni creativi, artişti, nu poate să existe numai sărăcie şi depravare. Chiar dacă aceste filme tematizează exact asta.
3.Traducerea cărţilor multor scriitori români în străinătate, în parte la edituri renumite, şi apariţia acestora în faţa publicului străin. Aceste voci literare crează o polifonie importantă pentru a depăşii monotematica şi unilateralismul unui anumit tip de literatură care, pînă de curînd, avea practic monopolul total asupra a ceea ce se scria şi se spunea în zona de limbă germană despre ce a fost şi ce este universul românesc. Acest lucru nu poate fi mai bine contracarat decât prin oameni de artă, prin operele altor scriitori, care să adaige şi alte dimensiuni la cele existente pînă acum. Acestea nu făceau decît să confirme şi să amplifice clişeele simpliste despre un popor suspect şi oportunist şi despre o lume românească sumbră. Desigur că aceste clişee – ca toate clişeele – au mai mult decît un sîmbure de adevăr. Dar aceasta nu este toată realitatea.
Cornel Ungureanu
Dacă judecăm succesiunea fericită a întâmplărilor culturale, m-aş opri mai întâi asupra grupului „A treia Europă”, cu istorii divergente după 2005. Unii au murit, alţii au plecat în diplomaţie, alţii s-au aşezat prin Canada, Statele Unite, Franţa, Germania. Exagerând puţin, au mai rămas la Timişoara Adriana Babeţi, care termină un „Dicţionar al romanelor Europei Centrale”, Mircea Mihăieş – care încheie un monumental Joyce şi eu, care închei „Geografia literară a României”. Fiecare dintre noi, cu exerciţiul scrisului şi al relaţiilor privind Mitteleruropa.
A doua, ar fi explozia fenomenului Mircea Eliade. Am făcut altădată o listă lungă de fani Mircea Eliade, care începea cu seniorul Mircea Handoca şi se exprima prin cărturari iluştri de anvergura lui Sorin Alexandrescu. Noul val, de la Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin, Marcel Tolcea, Mihai Gheorghiu la Mihaela Gligor, Cristina Scarlat ş.a. atrag atenţia asupra vitalităţii întrebărilor.
A treia, fenomenul Leon Volovici – cu „Lumea văzută la Ierusalim”, întîlnirile la Cercul Cultural de la Ierusalim organizate de Costel Serafim şi Leon Volovici.
Radu Paraschivescu
Pentru mine, două dintre cele mai marcante trei evenimente culturale ale ultimului deceniu ţin de ICR. Unul este pozitiv, altul dimpotrivă. Evenimentul pozitiv este preluarea ICR-ului de către echipa Horia Patapievici-Tania Radu-Mircea Mihăieş în 2005. În această formulă, ICR a operat în logica axiologiei, nu a pilelor. Institutul a deschis culturii române o mulţime de uşi şi a făcut export de valoare. O pot confirma toţi bursierii institutului, traducătorii străini în limba română veniţi la specializare la Mogoşoaia, artiştii plastici, muzicienii şi scriitorii care au găsit în ICR un partener echilibrat, deschis, onest şi competent.
Evenimentul negativ ţine tot de ICR. E vorba de înlocuirea echipei Patapievici cu echipa condusă de Andrei Marga. Dincolo de comicăriile din jurul caloriferului, mandatul Marga a însemnat nepotism, numiri pe criterii misterioase, amatorism şi revanşă politică. Felul cum au fost îndepărtaţi foştii slujbaşi de calitate de la ICR şi înlocuiţi cu diletanţi în organigramă spune mult despre obiceul românesc de-a strica lucrurile care merg, dacă tot nu se pot repara cele stricate.
Al treilea eveniment pe care îmi permit să-l consider marcant e prezenţa lui Mircea Cărtărescu pe listele de nobelizabili pentru literatură. Poate că judecata aceasta e influenţată într-o oarecare măsură de un „of” tipic ţărilor şi culturilor mici („De ce nu avem şi noi Nobelul nostru?”), însă dacă ne uităm la vecinii de listă ai lui Cărtărescu lucrurile par să se aşeze sub o lumină mai bună. Fiindcă printre vecini se numără Umberto Eco, Ismail Kadare, Amos Oz, Haruki Murakami, Milan Kundera, Julian Barnes şi alţii. Simplul fapt că Mircea Cărtărescu a fost cotat (cu doi ani în urmă) cu aceleaşi şanse la Premiul Nobel ca Umberto Eco spune multe. La fel ca locul unsprezece pe lista favoriţilor.
Daniel Vighi
Dincolo de reuşitele personale ale creatorilor de cultură, care sunt ca întotdeauna în funcţie de înzestrarea şi hămăleala proprie, dincolo de afaceri culturale de grup, de reciprocităţi compensatorii pe la premii şi traduceri, aş puncta direcţii, mai degrabă, decât reuşite individuale. Una dintre aceste noi direcţionări, absentă în mai toată istoria culturii româneşti este legată de acceptarea (sau nu!) a ideii, de neînţeles pentru majoritatea actorilor culturali de la noi, că în România, cultura românească nu este toată cultura cu putinţă. Că ar trebui să vorbim corect politic despre cultura din România şi nu despre cultura românească. Să dau un exemplu, ca să nu mi se reproşeze vorba abstractă, fără exemplul practic. Iată, de câţiva ani în anumite reviste culturale mai performante hermeneutic şi axiologic se vorbeşte despre mişcarea timişoreană germană Aktionsgruppe Banat, iniţiată şi sprijinită de criticul și traducătorul Gerhardt Csejka. Legată de Aktionsgruppe Banat este întrebarea dacă opera literară a Hertei Muller, a lui Oskar Pastior, Eginald Schlattner sau Richard Wagner au de-a face cu disocierea: cultură românească respectiv cultură din România, sau cultură apropos de România, a limbilor minoritare germană, maghiară sau sârbă. Este o întrebare incitantă cu tensiune ideatică la fel de mare ca şi aceea legată de o alta, provocată chiar de Herta Muller după ce a primit premiul Nobel, într-o dezbatere literară în ţară.
Dilema şi provocarea autoscopică severă este legată de tema rezistenţei prin cultură din comunism faţă de formele contemporane respectivei rezistenţe din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia sau URSS. Este evident că în ţările vecine rezistenţa nu a fost doar în numele artei pentru artă de tradiţia autohtonă maioresciană, ci a mers spre arta angajată făţiş împotriva totalitarismului. Dacă am vorbi în concepte critice naţionale, este evident că un Soljeniţân, Kundera sau Havel au fost gherişti, şi nu maiorescieni, adică au crezut în arta angajată, evadată din rezistenţa molcomă în turnul de fildeş. La noi gherismul a fost acaparat de aparatul de propagandă comunistă şi era practicat de Adrian Păunescu sau Dinu Săraru, ca să dau (doar) două exemple.
Un alt fenomen interesant este cel al noii cinematografii din ţară şi de succesele ei internaţionale remarcabile. Dincolo de reuşite şi de laureaţi, aş vorbi, şi în acest caz, despre curentul estetic mai larg. Adaug aici şi foarte interesanta generaţie jună de regizori de teatru. Este depistabil, aşadar, dincolo de premii şi reuşite, ceea ce le-a făcut posibile ca strategie creatoare şi ca imaginar disponibil. Identific în reuşitele cinematografiei şi ale teatrului tânăr o eliberare din tradiţia modernităţii cu obsesiile ei elitiste, de artă împoriva publicului, sau măcar cu spatele spre el, în condiţiile în care acesta nu se mai supără că este neglijat, jignit chiar, ca pe vremea avangardelor sau a culturii hippies din sixties. Astăzi nu mai merge vechiul adagiu de la salonul refuzaţilor din Paris ”épater les bourgeois” din cauză că burghezul este convertit la modernitate, a mestecat-o, a îngurgitat-o şi a adormit: acum sforăie liniştit în indiferenţă şi nepăsare. Fenomenul este similar cu acela al secularizării societăţii moderne şi al morţii lui Dumnezeu, care moarte nu este urmarea negaţiei atee, ci a indiferenţei colective care a transformat pelerinajul şi hagialâcul, în circuit turistic. Aşa şi în artă: criza majoră a acesteia este legată mai ales de victoriile ei. Estetica modernă a biruit şi nu mai are alături motorul promoţional al indignării burgheze. Noile strategii la care trebăluiesc proza, teatrul şi cinematograful contemporan autohton dau rezultate într-un pariu textual-po(i)etic dificil: cum se poate să nu faci artă comercială şi să trezeşti publicul din indiferenţa sa. Mai simplu: cum se poate să ai succes, fără să renunţi la exigenţele esteticului performant.
Acestea îmi par a fi cele mai ”miştoace” (ca să dau cu tifla lemnului academic) evoluţii în fiziologia actului creator contemporan, dincolo de descrierea anatomo-patologică a indivizilor care compun tabloul pe care îi evit tocmai pentru a nu cădea din cultură în viaţa culturală.
Vladimir Tismăneanu
1.”O idee care ne sucește mințile”, cartea semnată de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici (Humanitas, 2014) este un manifest pentru claritate morală la un ceas când mulți par să fi uitat că fără ideologia comunistă experimentele genocidare nu ar fi putut avea loc. Seducția exercitată de ideea comunistă, deopotrivă minciună, pasiune și iluzie, cum scriaFrançois Furet, nu s-a evaporat, în pofida amarelor lecții ale însângeratului veac XX. Apar noi versiuni ale utopiilor colectiviste, se cântă din nou prohodul democrației liberale. Tocmai de aceea, volumul acesta este atât de important din perspectivă analitică și etică.
2.Tot la Humanitas, „Dragul meu turnător” de Gabriel Liiceanu a readus în dezbaterea publică tema colaboraționismului din regimul comunist. Personajul central era propagandist marxist, redactor-șef al „Revistei de Filosofie” și delator în serie. Turna în chip rece, fără patimă, i se părea firesc să o facă. Regimul comunist a disturs tabla de valori care face posibilă distincția dintre Bine și Rău. Răul despre care scrie Gabriel Liiceanu în această carte este unul al indiferenței morale, al lipsei de gândire despre care a vorbit Hannah Arendt. Este banal, distructiv și înfricoșător.
3.Trilogia „Orbitor” de Mircea Cărtărescu a revoluționat literele românești. Este o capodoperă în același sens în care capodopere sunt cărțile unor Jorge Luis Borges, Robert Musil, Elias Canetti, DaniloKiš, PéterNádas, WilliamT. Vollmann. Istoria și psihologia se intersectează într-o textură misterioasă, un labirint al memoriei și un voiaj printr-un mereu descumpănitor abis.
Marius Stan
1.Cărțile originale și traducerile apărute cu sprijinul IICCMER în perioada 2010-2012 (sub conducereaTismăneanu-Stanomir) țin de atât de necesare sincronizare cu discursul epistemic internațional și de depășire a provincialismului lăutărist (vorba lui ConstantinNoica) care a făcut și face în continuare un mare deserviciu culturii române. Numesc aici doar câteva traduceri care au îmbogățit ideatic, semantic și conceptual dezbaterile istorico-politice din România: „Tărâmul morții” (Timothy Snyder — Humanitas), „Gulagul. O istorie” (Anne Applebaum — Humanitas), „Filosofie și mit la Karl Marx” (Robert C. Tucker — CurteaVeche), „Societatea necivilă” (Stephen Kotkin — CurteaVeche). Sau, o altă semnalare, deși fără sprijinul IICCMER, atât de necesara carte a lui H.-R. Patapievici, „De ce nu avem o piață a ideilor” (Humanitas, 2014).
2.Profesionalismul exemplar al ICR în perioada 2005-2012 (H.-R. Patapievici, MirceaMihăieș, Tania Radu), deschiderea intelectuală spre o modernitate sans rivages, încurajarea experimentului, inovației și a contactelor cu tot ceea ce este cu adevărat original în arta contemporană. În acest sens, o mențiune specială pentru ICR–New York (în perioada Corinei Șuteu). Să spun doar că festivalul de film MakingWaves s-a bucurat și se bucură de cronici înNew York Times și în alte influente publicații americane. În ce mă privește, îmi amintesc cu plăcere și de entuziasmul cu care Dorian Branea a susținut lansarea la Londra a revistei internaționale pe care o păstoream în acea perioadă, History of Communism in Europe.
3.Noul Val al filmuluiromânesc a schimbat nu doar o paradigmă de creație, ci și una de percepție, atât în plan intern, cât și internațional. S-a terminat (să sperăm) cu pășunismele haiducești, cu voievozii misticoid-eroici, deci cu „epopeea națională”, limbajele filmului românesc au căpătat nuanțe demne de cele mai bune cinematografii internaționale. Nu este vorba doar de o percepție subiectivă, ci de una dublată de premii și recunoașteri profesionale de maxim prestigiu. Deci, se poate!
Radu Pavel Gheo
Îmi vine greu să numesc trei evenimente – sau niște evenimente de sine stătătoare – din ultimul deceniu, în primul rînd pentru că nu mai am niște repere temporale exacte și în al doilea rînd pentru că mi-e greu să ierarhiz evenimente concrete.
Ca scriitor, m-aș fi gîndit prima dată la campania lansată de Polirom în 2004, „Votați literatura tînără!“, care (am și acum convingerea asta) nu doar că a lansat o generație, două, de scriitori, ci a stimulat și creația literară în ansamblul ei. Doar că acea campanie nu se încadrează în perioada de zece ani decît așa, cu o laxitate pe care uneori ne-o permitem, încălcînd ușor regulile.
Însă există cel puțin două evenimente care mi se par esențiale pentru ultimii zece ani de cultură română. Primul ar fi activitatea Institutului Cultural Român din perioada 2005-2012, sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici. Nu e un moment propriu-zis, ci o perioadă de șapte ani, dar acești șapte ani au contat foarte mult pentru promovarea culturii române în lume. Performanțele de atunci ale ICR-ului nu au fost egalate de activitatea nici unei instituții similare contemporane de la noi.
Al doilea „eveniment“ la care mă gîndesc acum este iarăși unul in progress, asimilabil mai degrabă unui proces decît unui moment istoric fix. E vorba de pătrunderea cinematografiei românești în elita filmului mondial, nu printr-un film anume, ci printr-o serie de regizori, filme și actori aparținînd așa-numitului „nou val“. Pomenesc aici, limitîndu-mă doar la ultimii zece ani, doar Patur luni, trei săptămîni și două zile, Polițist, adjectiv, După dealuri, Poziția copilului și mai recentul Aferim! – și e deja mult pentru un cinematograf dintr-o țară mică și săracă în spectatori de cinema.
Ca să împlinesc triada, aș menționa (tot ca scriitor, deci întru cîtva subiectiv) Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, care a avut prima ediție în 2013 și a strîns scriitori și traducători de prima mînă din toată lumea. E unul din festivalurile de anvergură din Europa și unul din cele mai importante (poate cel mai important) din partea asta de continent, iar felul în care se dezvoltă, precum și proiectele derivate din el (printre care și rezidențele literare, care în România lipsesc aproape complet), mă fac să-l văd consider un reper al ultimilor ani, cel puțin în ceea ce privește literatura.
Robert Şerban
E riscant să faci topuri dacă nu ştii foarte bine… competitorii. Adică, dacă nu ai participat la toate marile evenimente culturale ale României. Numai fiind martor poţi spune – chiar dacă subiectiv, dar măcar fără strângere de inimă – ce ţi s-a părut ţie a fi important. Altfel, consider că e… loterie. Cum n-am fost un martor… complet, n-o să-mi dau cu părerea în litera invitaţiei dumneavoastră. Dar, în spiritul acestei anchete, pot spune, fără să clipesc, că – în opinia mea – cel mai important eveniment pentru cultura de la noi din ultimul deceniu este competiţia pentru desemnarea unui oraş românesc, pentru anul 2021, drept Capitală Culturală Europeană (CCE).
Această cursă spre un titlu atât de râvnit a făcut ca în câteva capitale de judeţ (Iaşi, Craiova, Cluj-Napoca, Arad, Alba-Iulia, Timişoara) să se organizeze şi să se finanţeze (atât de către autorităţile locale, dar şi de către privaţi) o mulţime de festivaluri mai mari sau mai mici, pentru publicuri ce iubesc literatura, teatrul, filmul, artele vizuale (ca să nu zic… plastice), dansul, muzica etc. Mai mult, aceste oraşe (dar mai sunt şi altele) şi-au elaborat programe culturale de durată medie şi lungă, şi-au desemnat oameni care să le pună în practică, au alocat, prin consiliile locale, bani pentru desfăşurarea lor. S-au încordat muşchii culturali! Or, această poveste cu CCE a generat o emulaţie şi un entuziasm cum nu au mai fost în patria noastră. Ambele (emulaţia şi entuziasmul) cu… consecinţe palpabile şi serioase, deja, în terenul cultural românesc. O parte dintre ele se vor regăsi, probabil, în topul pe care-l propun… anchetaţii.
Marius Vasileanu
Premeditat sau nu, întrebarea dvs. circumscrie un anume context politic, poate ţi pentru că politicul influenţează în bună măsură fenomenul cultural. Un prim răspuns şi o întrebare adiacentă: care sunt performanţele culturale româneşti ale ultimului deceniu pe care le-am putea considera, totodată, purtătoare de viitor?
Pentru orice conştiinţă trează, bine informată şi onestă, este evidentă şi neegalată până acum performanţa echipei lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR. Felul în care a fost promovată cultura română de echipa Patapievici este un fapt ale cărui rezultate au condus la cea mai bună vizibilitate de până astăzi realizată în Occident – şi nu numai – pentru o multitudine de (horribile dictu) „produse culturale” autohtone.
Acelaşi pat germinativ de ordin politic intern şi internaţional a însoţit şi actul de condamnarea comunismului, graţie documentului produs de echipa de cercetători condusă deVladimir Tismăneanu. Dincolo de anumite imperfecţiuni ale „Raportului Final”, acesta rămâne indubitabil un act istoric.
Voi aminti aici un singur exemplu aflat în profundă rezonanţă cu afirmaţia de mai sus. Nu-i o bucurie, ci o necesitate aceea de a prelua şi transpune faptul istoric traumatizant în act de cultură (terapeutic). Iar exemplul cel mai la-ndemână este pleiada de binemeritate premii internaţionale cu care au fost onorate filmele realizate de cineaştii români în ultimii 10 ani – vorbim şi aici de echipe: regizori-scenarişti-actori-tehnicieni. Dincolo de realizarea artistică, aceste filme conţin poveşti care respiră fie atmosfera comunismului, fie cea a tranziţiei postcomuniste…
Apoi, constatăm două realităţi: (1) politicul şi condiţiile precare socio-economice care au determinat un uriaş exod al românilor, în primul rând în Occident; (2) tentaţia firească de a învăţa, a lucra şi a cerceta într-o universitate cu tradiţie, infrastructură modernă şi renume internaţional au făcut ca, practic, bună parte din creierele cele mai inteligente şi creative să fi plecat din România pentru a realiza performanţe în marile centre din Vest.
Este o realitate a istoriei contemporane care trebuie acceptată şi studiată şi care, precum în mişcările meşteşugite din anumite arte marţiale, poate fi, măcar într-un procent acceptabil, reorientată în favoarea României. Nici Academia Română, nici alte instituţii de cercetare, nici universităţile nu s-au străduit însă până astăzi, programatic, să-i capaciteze şi să-i invite pe aceşti români – sunt cu miile! – pentru simpozioane şi colocvii măcar, pentru a ţine cursuri de masterat şi de doctorat, pentru a deschide în ţară, eventual, linii de cercetare comune în domeniile lor de excelenţă ş.a.m.d.
NB: Vă cer permisiunea de a accepta cultura în sens larg, dincolo de artele (considerate) „clasice” ale secolului XX.
Două sunt instituţiile care au ieşit totuşi din această uimitoare indiferenţă faţă de diaspora. Prima este Colegiul Noua Europă (NEC), institut de studii avansate, condus de peste două decenii de Andrei Pleşu. Unul din obiectivele asumate şi realizate a fost tocmai invitarea constantă la Bucureşti a unor eminenţi cercetători români din diaspora, în special pentru conferinţe. Un al doilea obiectiv este acela de a sprijini reintegrarea acelor bursieri români care au urmat studii (post)universitare în Occident şi doresc să revină acasă. NEC-ul fiind o instituţie de mică anvergură financiară, fatalmente numărul celor invitaţi în ţară sau sprijiniţi este modest. Dar ce important ar fi ca acest binefăcător exemplu să fie urmat în România de cât mai multe instituţii, demers pe care-l consider imperativul unui viitor proiect de ţară!
A doua instituţie care realmente a făcut deja imens pentru diaspora românească în ansamblu, nu mă mai refer acum la cercetare, este Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.). În măsura în care veţi accepta un dat istoric, anume inseparabilitatea cultului/spiritualităţii de cultură, mă veţi înţelege de ce consider efectiv o performanţă, vizibil accentuată în ultimii ani, aceea că în nenumărate locuri din lume unde se află comunităţi de români există deja biserici ortodoxe (prin bunăvoinţa confraţilor catolici, adesea), au fost înfiinţate episcopii, ba chiar şi două mitropolii. Fără îndoială, aceasta înseamnă totodată şi păstrarea, măcar în parte, a identităţii culturale româneşti…
Recapitulez, se-nţelege, ordinea este aleatorie:
(a)H.-R. Patapievici şi echipa sa din stafful ICR – prin administrarea culturală exemplară, imparţială, inteligentă şi adecvată veacului XXI;
(b)V. Tismăneanu şi echipa pentru determinarea, curajul şi buna intuiţie cu care au finalizat un documentde conştiinţă, înainte de orice, ale cărui consecinţe politice, culturale, educative etc. abia încep să rodească;
(c)A. Pleşu şi NEC – pentru interacţiunea fertilă cu cercetătorii români din diaspora; BOR – ale cărei performanţe în diaspora românească sunt un tonic exemplu.
De ce notez aici doar realizări ale unor echipe şi nu ale unor personalităţi, chiar dacă reiese limpede rolul esenţial al unei elite intelectuale ca factor vizionar, dinamizant şi coagulant? Pentru că acesta este viitorul spre care tindem, în opinia mea, ca alternativă pozitivă la globalizarea haotică, la dictaturile oarbe, la fundamentalismele demente, la autismul smintitor specific spaţiului virtual etc.
Poate de aici, de la un asemenea „algoritm”, vag creionat mai sus de subsemnatul,întrupat însă prin admirabile realizări ale celor sus-amintiţi – avînd ca axe de coordonate comuniunea creştină şi împăcarea cu divinul, conştiinţa trează şi împăcarea cu trecutul, îmbrăţişarea cultură-cercetare-ştiinţă şi valorizarea excelenţei–ar putea,treptat, să răsară şi performanţele culturale ale unui proiect de ţară purtător de viitor.
T. O. Bobe
Dacă e să vorbim despre ce s-a întîmplat important în cultura română în ultimii 10 ani, nu ştiu în ce măsură se pot alege trei evenimente sau performanţe punctuale. Esenţial e şi că o întreagă generaţie de cineaşti a făcut în mod constant filme bune, esenţial e şi că, la fel ca ei, artişti ca Mircea Cantor, Dan Perjovschi sau, de curînd, Alexandru Ghenie se impun mai ales pe pieţele culturale din afara ţării, importantă e şi apariţia CNDB, important e şi faptul că, spre deosebire de precedenţii zece ani, au apărut mai multe cărţi ale autorilor români, dar şi că în general oferta de carte s-a diversificat, e importantă şi apariţia tot mai multor spectacole de teatru independente. N-ai cum să compari cărţi cu filme sau reţete de papanaşi cu soiuri de vin şi să stabileşti clasamente. Ce mi se pare important în ultimii zece ani e că oferta culturală s-a diversificat, că, în privinţa receptării, au slabit instanţele autohtone de omologare, dar funcţionează la fel de bine bătrînul xenocentrism românesc, că modelul unei culturi de tip piramidal tinde tot mai mult să se transforme într-un model de tip reţea.