Cu apusul perioadei teologale nu dispare necesitatea afirmării transcendenţei. Transcendenţa garantează liberul-arbitru într-un chip pe care teoriile compatibiliste nu-l pot atinge. Morala laică, bazată pe convenţiile sociale, nu poate avea forţa unei morale întemeiate pe religie. Immanuel Kant a învăţat lecţia lui Hume şi a mărturisit recunoştinţa faţă de cel (Hume) care l-a „trezit din somnul dogmatic“. Dar dacă scepticismul lui Hume are acest efect înviorător, Kant are intuiţia că nu se poate opri la scepticism. Există o raţiune anterioară sau independentă de datele experienţei, o „raţiune pură“. Existenţa ei ne garantează că morala, în principiul ei ultim, se bazează pe un dat care premerge experienţa. Nu toate actele morale se sustrag experienţei (un asemenea punct de vedere nu se putea susţine într-o epocă în care, ştiinţele pozitive afirmându-se, apărea ideea determinismului universal). Dacă există acel „Lucru în Sine“, premergător experienţei, atunci trebuie să fim convinşi că există şi principiul moral suprem, independent de trăirile noastre, anterior oricărei cunoaşteri. Acest „imperativ categoric“ a fost exprimat în mod diferit în opera kantiană, dar formularea lui cea mai generală sună astfel: „Poartă-te în aşa fel încât maxima ta să devină o lege generală“.
Rareori o teorie filozofică a fost mai comentată şi mai contestată.
Arthur Schopenhauer reia în disertaţia sa asupra liberului-arbitru argumentarea lui Kant. Schopenhauer crede că putem face ce voim, dar nu să voim ce voim. Dacă vreau să-mi dăruiesc averea săracilor, nu o voi face, pentru că nu am caracterul unui sfânt. Numai dacă aş fi un sfânt aş putea să o fac. Decizia noastră liberă este decisiv determinată de firea noastră, de caracter. Dar şi pentru Schopenhauer majoritatea actelor noastre ţin de determinările vitale, de fapt, de raportul dintre ele şi caracter. Există doar două domenii ale liberei alegeri pentru Schopenhauer: trăirile artistice, pur gratuite în raport cu viaţa, şi practica compasiunii, contrarie instinctelor egoiste.
În fapt, imperativul categoric nu este admisibil ca atare, dar nici nu poate fi trecut cu vederea, de la Hegel şi Schopenhauer, care demontează teoria kantiană (fără să o sacrifice cu totul), până la filozofii contemporani H. Jonas şi J. Habermas.
Demonii romantici şi descendenţii lor
Din Antichitate şi până în secolul al XIX-lea, teologii şi filozofii au vorbit în numele Binelui. Pentru Aristotel, Binele suprem se identifică cu Fericirea“. În general, de la Platon la Hegel, „Binele“ este legat de omul social. Binele privat şi binele public se confundă, în spiritul moralistului şi legiuitorului. Din această convingere rezultă că alegerea (liberul-arbitru) se face între Bine şi Rău. „Arbitrul“ nu este propriu-zis „liber“, de vreme ce există o singură alegere, alegerea răului fiind penalizată prin damnaţiune conform teologiei, prin oprobriul public în morala laică.
Odată cu relativizarea teologiei apar indivizi care aleg damnaţia, precum legendarul Don Juan: el refuză să se căiască, chiar în faţa gurii deschise a Iadului (în varianta lui L. Da Ponte, libretistul operei lui Mozart). Orgoliul omenesc nu cedează pasul în faţa chinului etern. O astfel de opţiune pare atât de iraţională, de absurdă, încât, de fapt, înfăţişarea ei este disuasivă. S-ar putea spune, în optica lui Don Juan, că o alegere excepţională, demnă de a fi considerată o opţiune liberă, este numai a Răului, adică cea care sfidează şi destinul, şi pe sfătuitorii de bine.
Don Juan rămâne însă încă în dilema situată între ascultarea legilor universului şi cauza pierdută a unui individualism orgolios şi fatal. Romantismul merge mai departe prin figura „Demonului“. Demonul este o entitate intermediară între cer şi pământ, un înger căzut rătăcind în solitudine şi disperare, dar şi cu conştiinţa deplin orgolioasă a genialităţii lui. Demonul are putinţa să revină la condiţia pieritoare a iubirii terestre. În cele din urmă respinge această posibilitate şi preferă damnaţia, condiţie solitară şi întunecată, dar comportând accesul la marile mistere „Îţi voi deschide abisurile ştiinţelor celor mai profunde“, o ispiteşte Demonul lui Lermontov pe Tamara, făgăduindu-i o existenţă excepţională, cosmică.
Luceafărul lui M . Eminescu este, alături de Lucifer al lui W. Blake, Manfred al lui Byron şi Demonul lui Lermontov, un astfel de spirit în revoltă contra „ordinii naturale“, în contemplarea geniului propriu. Este pusă în discuţie ordinea naturală, Demonul are acces la adevăruri eterne şi tainice, „colo’n palate de mărgean“… Demonul romantic merge mai departe decât filozofii luminilor şi chiar decât Don Juan (închis în polemica lui cu Dumnezeu). Demonul revoltat propune o lume alternativă, într-o atmosferă rarefiată pe care fiinţa umană iubită nu o suportă.
Varianta deplină a Demonului romantic este inginerul Kirillov din Demonii lui Dostoievski. Kirillov este convins că libertatea absolută se manifestă în aceea de a-ţi da moartea. „– Sunt dator să mă împuşc“, spune Kirillov, „pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-mi pun capăt zilelor mele. „– Dar nu eşti singurul care se omoară; există mulţi sinucigaşi“, spune interlocutorul. „– Din anumite cauze. Dar fără nici un fel de cauză, ci numai pentru a afirma libertatea deplină a voinţei suverane, o voi face numai eu.“ Ca toţi demonii, Kirillov este într-o relaţie articulată cu Universul, cunoaşte forme ale extazului, nu este nici pe departe un materialist limitat. Este un ateu care a trăit experienţe metafizice. „Există clipe“, spune Kirillov, „nu durează decât cinci sau şase secunde, nu mai mult, când simţi brusc prezenţa armoniei veşnice, deplin atinse. Nu e ceva pământesc; şi nu în sensul că ar fi ceva celest, ci în sensul că omul, în întruparea lui pământeană, este incapabil s-o suporte. Trebuie să se transforme fiziceşte sau să moară. Este un sentiment clar şi indiscutabil. Ai brusc senzaţia că simţi natura în toată plenitudinea ei şi te surprinzi îndată spunând: da, e adevărat. Zidind lumea, Dumnezeu la sfârşitul fiecărei zile de creaţie a zis: «Da, e adevărat, e bine». Nu este… nu e înduioşare, ci numai aşa, bucurie“. Ateismul lui Kirillov pare relativ, Dumnezeu nu este inexistent, este mai degrabă absent… el poartă răspunderea neprezenţei lui: Kirillov este osândit de el însuşi, deliberat, pentru că a înţeles că Iisus, omul cel mai sublim, a murit fără să ajungă în Paradis, cum făgăduise tâlharului răstignit la dreapta lui. Această înşelătorie totală este raţiunea unui resentiment profund împotriva lumii… „dacă legile naturii nu l-au cruţat nici pe acesta, nefiindu-le milă nici de propria lor minune, ci l-au obligat şi pe dânsul să trăiască în mijlocul minciunii şi să moară pentru minciună înseamnă că întreaga planetă este o minciună, se întemeiază pe minciună şi pe o ironie stupidă. Înseamnă că înseşi legile planetei sunt o minciună şi o farsă diavolească. Ce rost are atunci să trăieşti, răspunde, dacă eşti om?“. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că tu însuţi devii Dumnezeu. Iar actul suprem al Dumnezeirii astfel dobândite este sinuciderea. „Eu sunt obligat să-mi afirm voinţa suverană absolut liberă.“ Omul liberat de credinţă se întoarce împotriva Lumii. Dar sinuciderea nu este decât actul culminant al revoltei; revoltatul metafizic se pune în slujba distrugerii. El „împărtăşeşte principiul cel mai nou, principiul distrugerii universale în vederea binelui final… pretinde o sută de milioane de capete pentru instaurarea raţiunii în Europa“. Aleksei Nilîci Kirillov este demonul care se explică pe sine: Demonul are o latură metafizică şi una lumească. De la îngrijorarea humeană, a scepticului care încercă să formuleze o morală laică, până la tragedia cosmică a Dumnezeului inexistent liberând omul este o cale, dar această cale nu este un hazard sau rodul unei speculaţii, ci o dezvoltare inerentă, un capitol în istoria conştiinţei.
Cruzimea ideologiilor
Demonul romantic este capabil de alegere. De ce, renunţând la orice competiţie erotică, optează Luceafărul pentru condiţia îngerului căzut? Pentru că este liber.
Se poate discerne o moştenire a demonismului romantic în violenţa şi cruzimea ideologiilor secolului XX, în special comunismul şi nazismul. Cele „o sută de milioane de capete“ ale lui Kirillov, sacrificate pentru ca viaţa să devină mai bună, se regăsesc în morţii lui Stalin. Este remarcabil că Marx însuşi a scris în tinereţe poeme „sataniste“ (expresia este a lui R. Wurmbrand) în care celebrează sfidarea adresată de demon lui Dumnezeu. Este un Demon care a pierdut speranţa, întocmai ca Demonul lui Lermontov. Opera lui se realizează prin distrugere (vezi poemul Strigătul unui disperat)1. Demonul care alege condiţia genială, solitară are o influenţă malefică asupra lumii obiective… sărutul Demonului lui Lermontov o ucide pe pământeana Tamara. Tristeţea Demonului, singurătatea lui cosmică sunt compensate de o forţă enormă şi fatală.
Demonismul romantic al lui Marx, dar şi al lui Kirillov este implicat într-un paradox din care nu poate ieşi: nu poţi duşmăni ce nu există. Demonul nu este ateu, are o trăire metafizică şi crede în Dumnezeu, resimţit ca un duşman. „Alianţa“ lui Abraham cu Iahve celebrată în Geneza 18 este inversată în războiul cu Dumnezeu.
Demonismul vine în contradicţie cu puterea crescătoare a ştiinţei, întemeiată pe o concepţie strict raţionalistă. Demonismul, „satanismul“ rămân curente subterane. Axul principal al revoluţiei ştiinţifice trebuie să fie a-teu, nu anti-teu. De aceea, se poate postula, Marx a întemeiat comunismul pe baze atee, demonismul metafizic nefiind compatibil cu revoluţia pe acest pământ.
Omenirea care se pregăteşte va dezvolta o reacţie de un determinism mult mai strict. Acesta este al ştiinţei, dar înainte de a ajunge la ştiinţă el trebuie să treacă prin faza ideologică. Înainte de a ajunge la ateismul preconizat de oamenii de ştiinţă, omului îi trebuie credinţe puternice, treapta intermediară între religia bazată pe credinţă şi ştiinţa bazată pe demonstraţie fiind Ideologiile. Graţie acestor construcţii hibride – nici religii, nici ştiinţe –, ideologiile au putut orienta omul în capacitatea de-a alege. Aşa cum omul religios alege după credinţă, omul ideologic (rasist sau comunist) alege în funcţie de ideologia la care aderă sau i se pare că a aderat în chip liber. Iar secolul XX a adus exemple edificatoare care ilustrează pe deplin fanatismul pe care-l generează adeziunea la ideologii, cu nimic mai prejos fanatismului religios.
Ion Vianu,
Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri
Polirom, Iaşi, 2015
Apartenenţa la o anumită „rasă“ este o fatalitate, în optica rasistă. Hitlerismul dezvoltă o ierarhie precisă: există rase superioare, care trebuie să conducă lumea. Există rase inferioare, de slugi, sclavi. Există o anumită rasă care conţine tot ce este mai nefast şi trebuie distrusă fără întârziere. Suntem în întregime predeterminaţi, predestinaţi prin apartenenţa noastră rasială, şi nu putem să ne sustragem ei. Dar, spre deosebire de predestinarea teologică, care lasă o viaţă întreagă omului pentru a se defini în raport cu Dumnezeu şi cu mântuirea, rasismul va diagnostica dreptul/nondreptul la o existenţă împlinită încă de la naştere.
Tot astfel, comunismul crede că omul este determinat în funcţie de clasa socială. El se va afla, inevitabil, de o parte sau de alta a baricadelor „luptei de clasă“. Dar comunismul permite câteodată duşmanului să se lepede de clasa lui, în timp ce, pentru rasism, a fi evreu sau slav este de neiertat.
Demonismul ideologiilor aruncă o lumină diferită asupra liberului-arbitru. La procesul de la Ierusalim, A. Eichmann a declarat că adoptase o manifestare a imperativului categoric kantian, ascultarea Führerului putând fi ridicată la rangul de pildă universală. Hannah Arendt a arătat că o astfel de pretenţie falsifică concepţia lui Kant1. Într-adevăr, imperativul categoric aparţine sferei Lucrului în Sine în care rezidă Binele.
