Ovidiu MIHĂIŢĂ: Zece ani de Auăleu Teatru

„Pentru un artist e esențial să fie independent. De acolo începe libertatea lui”

-Interviu cu Ovidiu Mihăiță, Auăleu Teatru

 

Daniela Raţiu: Teatrul Auăleu împlinește anul acesta un deceniu de existență. Îmi aduc aminte că prima oară când te-am văzut jucând era prin anul 2004. Am știut că ești un actor de cursă lungă. Sunt unii actori care cresc, alții stagnează. Ai jucat atunci, impresionant, din Ubu rege?

Ovidiu Mihăiță: Oh, da! Era prin 2004 parcă. Jucasem atunci un fragment din”Regele moare” de Eugen Ionesco.

ovidiu mihaita, alb - negru - photo

D.R.:  Se întâmpla în D Arc. La vremea aceea nu exista Auăleu Teatru. Proiectul l-ați început in 2005. Iată că aveți un deceniu, iar despre Teatrul Auăleuse poate spune, fără falsă modestie, că a devenit o ”instituție”, chiar dacă vouă nu vă place să vi să spună așa.

Ovidiu Mihăiță: Multă lume spune că am fi o instituție. O instituție însă are portar și alte personaje pe care noi nu le avem.

D.R.: Sunteți totuși o parte importantă a teatrului independent. Nu fii modest când nu e cazul!

Ovidiu Mihăiță: O instituție trebuie să devină, nu să se construiască peste noapte și să i se pună o plăcuță de identificare.

D.R.: Tocmai, voi ați devenit, ați construit. Nu cred că modestia își are rostul în ceea ce privește Aulău Teatru.

Ovidiu Mihăiță: Sper să nu crească un soclu sub noi!

D.R.: Cum te simți după 10 ani? După 10 ani în care Auăleu a crescut, pornit de la o idee.

Ovidiu Mihăiță: Nu a pornit atât doar de la o idee cât dintr-o necesitate.

D.R.: Aici îți dau dreptate. Timișoara acelor ani despre care vorbim era cumva ”suspendată” teatral. Tu lucraseși cu regizorul Victor Ioan Frunză. Și să ne amintim că Frunză crease o adevărată școală de teatru la Timișoara. Să ne reamintim minunatele sale creații teatrale, în scenografia Adrianei Grand, montate la Teatrul Maghiar Csiky Gergely sau Teatrul German: ”Lecția”, ”Hamlet”, ”MutterCourage”. Regizorul plecase, iar Timișoara părea cumva suspendată. Era un gol.

Ovidiu.Mihăiță: Așa e. Contextul a creat o necesitate. De altfel, teatrul independent se dezvolta în mai toate orașele. Se simțea nevoia de teatru independent. Erau deja orașe care aveau teatre independente. Desigur că nu eram într-o competiție de genul acesta, dar știam, împreună cu colegii mei, cu care sunt și acum, că nu vrem să ne legăm de o ”instituție”, să depindem de vreun contract. Aveam oferte de prin țară. Am pornit cumva de la zero. Așa am simțit atunci că e drumul nostru.

D.R.: Da, a părut o idee nebunească atunci. O idee frumoasă, dar nebunească.

Ovidiu Mihăiță.: Nebunească e un cuvânt prea soft, slab, pentru cum părea ideea, planul. Ni se spunea că o să ne pierdem timpul și tinerețea acolo, într-o curte în spatele gării, cum era inițial. Foarte puțină lume a crezut în nebunia noastră. Nu au avut dreptate. Dacă puneam un pariu, iată că l-am fi câștigat. Am mers așa ca mocănița, încet, nesigur, dar înainte. Nu pot să spun că mă simt cumva. Da, se poate spune că 10 ani înseamnă deja istorie. E o lege nescrisă în teatrul independent worldwide potrivit căreia dacă treci de 11 ani intră în eternitate, în istorie cumva. Da, a fost o călătorie care continuă!

Ferma Animalelor_foto ABATOARE

D.R.: Nu putem decât să vă urăm o viață îndelungată. Criticul de teatru Cristina Modereanu vă punea pe o listă scurtă a teatrelor independente, alături, spre exemplu, de Teatrul de Luni de la Green Hours. Ce înseamnă pentru voi?

Ovidiu Mihăiță: Nu știu la ce listă te referi.

D.R.: Navigând pe internet într-o minimă documentare am dat peste un punct de vedere al acesteia răspunzând la deja uzatul discurs legat de faptul cum că teatrul de stat nu ar mai fi ce a fost odinioară, că ar fi rigid, Modreanu aduce drept argumente că, pentru cei care doresc altceva, teatrul independent are ce oferi. Criticul de teatru a înșirat câteva companii de teatru independent din țară, iar pe mica lista era și Auăleu Teatru.

Ovidiu Mihăiță: Vrând-nevrând dacă îți faci treaba, ești constant în ceea ce faci, lumea ajunge să țină cont de tine, mă refer evident la lumea teatrală. Sigur noi când am început, Teatrul Luni de la Green Hours erau deja un nume consacrat. Când am jucat noi acolo pentru prima oară mi-am spus că, iată!, am intrat și noi în circuitul teatrului independent. Ca și cum avansezi și ajungi să intri în circuitul de Formula 1.

D.R.: Sunteți prezenți în stagiuni cam peste tot. București, Oradea, Sibiu.

Ovidiu Mihăiță:  Da, chiar în acest week-end mergem la Ion Barbu, în grădina lui din Petrila, unde va avea loc Festivalul Teatrul Subteran. Îl admir pe Ion Barbu, fără rezerve. E o poză în care apare Alfred Hitchcock stă într-un super fotoliu și, în genunchi, cu capul plecat în poala lui, stă Andy Warhol. Evident eu nu sunt Andy Warhol și nici Ion Barbu nu este Hitchcock, dar cam acesta este felul în care eu mă raportez la Ion Barbu. Pentru mine este la această înălțime. Cred că acest festival va fi un succes. Jucăm trei spectacole acolo: CircusMundi, Ferma animalelor și Casa din copac. Acesta din urmă îl vom juca săptămâna viitoare și în cadrul FestivaluluiEuroregional de Teatru TESZT organizat de Teatrul Maghiar CsikyGergely din Timișoara. Mergem apoi la Târgoviște, la Vâlcea. Avem program încărcat.

D.R.: În 2013 ați primit mai multe un premii, printre care și pentru Cel mai bun producător la prima ediție a Festivalului Național de Teatru Independent, premiu care consta într-o invitație oficială la a 7-a ediție a New York undergroundzero Festival. Ați ajuns la New York?

Ovidiu Mihăiță: Nu s-a petrecut. De atunci nu am mai participat la festivaluri concurs, doar în secțiuni în afara festivalurilor. Ne-am dat seama că am tot luat premii de peste tot și care nu ne-au ajutat cu nimic. Diplome, statuete…

D.R.:  …Cu care puteți face un muzeu.

Ovidiu Mihăiță: …Un mini muzeu al diplomelor! Am hotărât atunci că nu mai participăm la concursuri. Deplasarea noastră la New York era condiționată de niște finanțări care nu au mai venit. Instituțiile care ar fi trebuit să se implice, ICR-ul sau altele, pur și simplu nu au făcut-o. Nu am primit nici măcar răspunsuri la emailuri.

Circus Mundi, de la Amza

D.R.: Acum permite-mi o mică răutate. Dar nu ne mirăm că ICR nu v-a făcut acest hatâr. În 2013, ICR era intrat deja în zodia sa neagră, proletcultistă. În zodia asta, teatrul independent e considerat o blasfemie. Așa că nu ne mirăm.

Ovidiu Mihăiță: Nu știu ce să zic. ICR e totuși o instituție, și știi părerea mea despre instituții. Nu m-am ocupat de legătura asta. Erau oameni din București care se ocupau de acest aspect al medierii, iar răspunsurile pur și simplu nu au venit. Comunicarea mi s-a părut absolut dezastruoasă. Noi nu am lucrat niciodată cu ei. Noi nu lucrăm cu nicio instituție de fapt.

D.R.: Pe site-ul vostru anunțați că a nu lucra cu instituții/finanțări are valoare de principiu. Face parte de regulile casei. Nici un spectacol nu a fost subvenționat?

Ovidiu Mihăiță: Niciunul. Eu m-am ferit tot timpul de titulatura asta de teatru independent. Mi se pare păcătoasă. Ar însemna ca teatrele de stat să se numească dependente. Independența face referire la ce?

D.R.: Independență financiară.

Ovidiu Mihăiță: Da, atunci cele de stat sunt dependente. Dar cred că nimeni nu ar vrea să se numească așa: teatru dependent de stat. Cel puțin în cazul nostru, noi nu depindem de niciofinanțare. Tema asta am tot dezbătut-o cu diferiți oameni și uitându-mă în dicționar am găsit că independent este cineva care se bizuie pe forțele proprii. Pentru noi este ideal să nu depindem de nimeni . Pentru un artist este esențial să nu fie dependent. Cred că de acolo începe libertatea artistului: să nu depindă financiar de vreo instituție. Nu ne-am diferenția cu nimic dacă am depinde de vreo instituție, persoane.

D.R.: Intrând pe site-ul vostru cu aer retro am avut senzația că e un fel de călătorie în timp, cumva în desenele animate cu Oblio. Care e povestea?

Ovidiu Mihăiță: Tobe or nottobe, thatsthepoint. Site-ul are o poveste a lui. Când am început noi proiectul Auăleu eram la început, nu avem nici timp nici bani pentru un site. Toată lumea ne reproșa că nu avem site, noi eram însă încântați că lumea venea la spectacolele noastre. Am avut norocul să ne întâlnim cu cei de la X3Studio, ei și-au dat seama că era o ocazie să conceapă un site pentru o companie de teatru independent care are niște caracteristici. Ne-au ales pe noi și au făcut site-ul de care noi suntem tare mândri. Când a fost lansat, site-ul a făcut oarece vâlvă, a câștigat premiul FWD/site of theday, un fel de Oscar al site-urilor. Site-ul ne-a ajutat enorm. A durat doi ani munca la site. Cred că lucrurile bune se fac în timp, sunt ca vinul, au nevoie de timp. Echipa lor a venit să vadă spectacolele, a fost o muncă serioasă în toată treaba asta. Încă sunt oameni care îl descoperă și sunt fascinați.

D.R.: Trebuie să spunem că discuția noastră are loc la subsolul Teatrului, în Muzeul Comunismului. Suntem înconjurați de istorie, de obiecte: vinil-uri cu muzică patriotică, tobe, televizoare vechi, radio-uri în carcase de lemn. Suntem într-o sufragerie comunistă.

Ovidiu Mihăiță: Da, suntem chiar sub scenă. Suntem în tenebrele Istoriei. De fapt suntem la subsolul Auăleu Teatru și Scârț Loc Lejer unde, de câteva zile, funcționează Muzeul Comunismului.

D.R.: Despre muzeul nou-nouț vom face o discuție aparte. Spune-mi dacă fantomele trecutului influențează teatrul independent care se produce la etaj?

Ovidiu Mihăiță: Ideologic vorbind nu.

D.R.: Pentru că e la modă, sau o impune oarecum discursul public, Aulău Teatru, în această nouă ”vecinătate”, este de stânga, e marxist?  Sau e vorba doar despre recuperare istorică?

Ovidiu Mihăiță:  Auăleu Teatru nu e de stânga, nici marxist, este apolitic. Această vecinătate cu muzeul de la subsol, sau muzeul mai precis este doar o recuperare istorică. Nu suntem afiliați niciunui partid sau ideologii/doctrine/dogme.

STATEAM INTINSI PE PAT_foto_1

D.R.: Cum alegeți piesele de teatru? Cum este procesul de creație? Dacă nu există o subordonare ierarhică și nu aveți șefi, cine decide ce jucați?

Ovidiu Mihăiță: Propunerile nu vin ca într-o instituție de gen, nu vin din partea unui dramaturg.

D.R.: Nu vă impune nimeni texte?

Ovidiu Mihăiță: Textele ni le impunem noi nouă. Cele mai multe le propun eu, dar și din sugestiile trupei. Spre exemplu, doi actori din trupă au propus și s-a jucat ”O noapte furtunoasă”.  Mai mult, e ceva timp de când nu mai lucrăm pe texte prescrise.

D.R.: Improvizați?

Ovidiu Mihăiță: Improvizația face parte oricum din procesul de creație al oricărui om de teatru. Acum chiar noi ne scriem piesele, e mai sănătos pentru noi. Cum e cazul și a ultimului spectacol ”Casa din copac”. De când i-am dat titlu, pus la punct și până la premieră am muncit 13 luni la el. Avem o perioadă de repetiții mai mare. Lucrăm cam 6 luni și mai mult la un spectacol. Producem un singur spectacol pe an, dar jucăm foarte mult spectacolul, îl exploatăm. Avem spectacole pe care le jucăm mult, care au făcut carieră. Spre exemplu jucăm de 8 ani ”Stăteam întinși pe pat”, un text de Daniil Harms. Spectacolul ăsta străbate generații. Sunt părinți cu copii care vin să îl vadă, și e mare lucru pentru noi. Spectatori care revin la anumite spectacole. La acesta amintit, o doamnă, la sfârșitul uneia dintre reprezentații,ne-a spus că a divorțat din cauza acestui spectacol. Au avut discuții în cuplu după ce au văzut spectacolul acesta și au ajuns la divorț.

D.R.: Câți actori are trupa Auăleu Teatru?

Ovidiu Mihăiță: Trupa e formată din șapte actori. Pe lângă aceasta mai sunt fie actori invitați, muzicieni invitați.

D.R.: Singurul regizor-zbir ești tu?

Ovidiu Mihăiță: Nu cred că sunt zbir. Și nu știu dacă îmi pot aroga acest titlu, dar în cadrul trupei asta sunt. Nu avem regizori invitați.

D.R.: Vă conservați spiritul trupei?

Ovidiu Mihăiță: Cred că deja avem o identitate. Spectatorii noștri spun că e un fel de ”marcă”, deși pentru mine cuvântul acesta marcă e mai potrivit pentru, să spunem, ”Pepsi”. Noi nu am lucrat niciodată cu regizori invitați. Au fost care au dorit să lucreze cu noi, cumva nu a fost să fie, nu neapărat dintr-un refuz al nostru, fie eram prinși în proiecte noi, fie ei. Sunt regizori cu care mi-ar place să lucrez, dramaturgi, actori. Teatrul e o artă deschisă, nu știi niciodată cu cine vei ajunge să joci. Avem multe discuții de genul acest, planuri, dar noi suntem, dacă ar fi să ne catalogăm, suntem o trupă autonomă care lucrează în interiorul ei, cu resursele și cu oamenii ei. Ca și în muzică, dacă vrei, chiar dacă mai faci un featuring cu alți artiștii, melodiile ți le compui tu ca trupă. Noi ne facem melodiile noastre.

D.R.: Cum sunt spectatorii Auăleu Teatru?

Ovidiu Mihăiță: S-au schimbat în cei zece ani. Primii ani aveam spectatori foarte tineri. În timp, acum, avem chiar familii care vin la spectacolele noastre, oameni tineri și oameni în vârstă. Avem spectatori chiar și elevi. Din toate categoriile și păturile sociale. Sunt spectatori care revin la anumite spectacole, care poate au văzut de mai multe ori anumite producții ale noastre. Avem un public fidel, ceea ce e minunat. Avem un public bun, avem chiar o relație de prietenie cu publicul nostru.

D.R.: Vă simțiți în competiție cu teatrele din Timișoara?

Ovidiu Mihăiță: Nu. Nu cred că există competiție. Nu avem cum. Împărțim un public, dar cred că publicul de teatru gustă tot teatrul din oraș, mă refer la publicul consumator de teatru care nu e fixat doar pe un teatru-instituție, ci vrea teatru pur și simplu.

D.R.: După participarea de la Festivalul Național de Teatru Subteran organizat de Ion Barbu la Petrila, ce planuri are trupa?

Ovidiu Mihăiță: Avem programate foarte multe deplasări, multe nu sunt încă confirmate. Arad, Oradea, Cluj, Piatra Neamț, Lugoj, Târgoviște, București, mult mai multe. Avem o invitație și la Chișinău. Vara e pentru noi perioada în care nu repetăm și atunci avem un program de deplasări.

D.R.: Iarna hibernați aici, construiți spectacolele, jucați, iar vara luați drumurile la pas.

Ovidiu Mihăiță: Iarna jucăm foarte mult acasă, uneori chiar 4-5 reprezentații pe sfârșit de săptămână.

D.R.: Pornind de la întrebarea de început și trecând prin tot acest interviu până la urmă chiar sunteți o instituție, cumva în sensul ideal. Ați făcut lucruri, ați construit, aveți fani.

Ovidiu Mihăiță: Trebuie să angajăm un portar!

D.R.: Cum ar suna anunțul?

Ovidiu Mihăiță: Portar și plasatoare.

Daniela Rațiu: Plasatoarele să aibă lădiță portabile și să se plimbe printre spectatori.

Ovidiu Mihăiță: Da, să vândă trabucuri. Am făcut asta, dar cu pufuleți. Eram în mini-stagiunea Teatrului Mignon la București și la spectacolul nostru ”CircusMundi” aveam plasatoare/actrițe care împărțeau pufuleți.  Dar pot să îți spun că mă sperie cumva cuvântul acesta ”instituție”. Instituțiile se rigidizează.

D.R.: Atunci spune-mi cum te simți după 10 ani de Auăleu Teatru?

Ovidiu Mihăiță: Mă bucur că spectacolele de la Auăleu Teatru au intrat în conștiința publicului. În viața multor spectatori, teatrul a devenit o obișnuință.

D.R.: De fapt, dacă folosim în continuare opoziția teatru de stat/teatru independent, voi ați reușit să îl apropiați pe spectatorul obișnuit de teatru, apropierea în cazul teatrului independent este mult mai intimă decât ar fi/este în sălile mari de spectacole, cu alt gen de propunere teatrală.

Ovidiu Mihăiță: Da, apropierea este mai intimă pentru că îl obligă spațiul pe de-o parte și natura spectacolelor pe de altă parte. Pot să spun că unul dintre lucrurile care mă bucură foarte mult este faptul că la noi vin clase întregi de elevi să vadă spectacole, grupe de studenți. La inițiativa lor, noi nu mergem să vindem bilete. E mare lucru să ai spectacole rezervate pentru elevi sau grupe de studenți. Să ne aducem aminte că, în liceu spre exemplu, ne obligau să cumpărăm bilete. Asta ne îndepărta de teatru.

D.R.: Se poate spune, din perspectiva asta, că Auăleu Teatru a făcut și ”educație” teatrală în acești zece ani.

Ovidiu Mihăiță: Nu știu ce să zic.

D.R.: Să spunem atunci că a educat/a mediat/a format ”estetic/cultural”, pentru că ”educație” văd că îți produce același frison ca și ”instituție”.

Ovidiu Mihăiță: Nu m-am gândit la asta. Sigur noi scriindu-ne textele, noi transmitem gânduri ale noastre, idei. Unii rezonează la ele, alții nu. Unele sunt dure, altele mai soft. Ideile/mesajele sunt sociale, politice, religioase. Există o oglindire a acestora în spectatori, se vede/simte la ce oamenii vibrează, la ce râd sau resping. Dar implică cred și nuanța asta educativă. Sunt copii care vin frecvent la teatru. Ne spun mamele lor că așteaptă spectacolele cu nerăbdare. Sunt câțiva care sunt interesați, inteligenți și rad tot.

D.R.: Înseamnă că mai avem speranță, că nu e totul pierdut dacă generațiile mai tinere au prins gustul teatrului. De unde vin spectatorii? Doar din Timișoara?

Ovidiu Mihăiță: Nu doar. Vin din orașele alăturate, Lugoj, Deva, Reșița. Aradul e nelipsit. Din București, din țară. E chiar un adevărat turism cultural în jurul Auăleu, iar eu nu pot decât să mă bucur.

D.R.: Să urăm atunci viață lungă pentru Auăleu Teatru și Scârț Loc Lejer.

trupa aualeu teatru independent

 

Trupa Auăleu Teatru: Ovidiu Mihăiță, Christine Cizmaș, Ioan Codrea, Marian Pîrvulescu, Armand Iftode, Andrea Wolfer. Colaboratori: Costin Bleotu, Andrei Racoița, Cari Tibor, Dan Bunea, Amza Gabriel, Norbert Lovasz, Cristian Popescu și mulți alții.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *