Merită să te îndrăgosteşti de altcineva?

Acest articol e un comentariu la o întrebare venită pe blog care suna cam aşa: « am o relaţie de durată la care țin, căsătorie de exemplu, cum să mă imunizez faţă de o posibilă îndrăgostire de altcineva? » Încerc deci să dezolt tema din întrebare, eu aş fi abordat tema puţin diferit.
Să nu dai curs unei alte relaţii, fie şi în stadiul de simpatie neîmpărtăşită, ţine de o decizie care pentru unii e morală – “am ales să fiu fidel lui… X”, deci nu mă uit în jur. De ce să nu te uiţi în jur? Unii mai pragmatici vor spune că o altă relaţie mai mult îţi încurcă viaţa, dacă tu vrei să ai o viaţă liniştită. Dar, în cazurile tragice şi cele mai reale, nu te gândeşti foarte mult la asta. Sau, oricum, te macină gândul celuilalt. Aşa că, de ce să nu dai curs relaţiei?
De fapt întrebarea se referă la situaţia în care ai o relaţie de lungă durată, şi vrei să te “imunizezi” faţă de o altă posibilă îndrăgostire. Nu cred că e posibil aşa ceva, şi dacă ar fi posibil te-ai imuniza şi faţă de cel pe care îl iubeşti acum. Ai deveni un impotent afectiv. Sau, oricum, alegerea ta şi-ar pierde din valoare. Dar, în timp, poţi să înveţi să treci pe lângă « Altcineva » de care te-ai îndrăgostit, cu oarece graţie sau măcar cu zâmbetul pe buze, chiar şi mai şifonat. Aşa cum treci de un urs care îţi apare pe potecă la munte: nu trebuie să îl sperii, nici nu trebuie să fugi, trebuie să rămâi calm şi să îţi vezi de drumul tău.
De fapt încerc mai jos să adun nişte argumente pentru a spune că nu e absurd să rezişti unei alte iubiri. Pentru că sunt unii oameni care atunci când sunt confruntaţi cu situaţia asta, din instinct simt că ar fi ok să rămână fideli, dar au o problemă cu faptul că nu se poate găsi un argument raţional pentru a rezista unei alte iubiri, şi atunci îi dau curs. OK, nu e absurd să dai curs, dar eu cred că nu e absurd nici să fii fidel.
Aşadar, nu cred că există un argument moral pozitiv pentru “a nu te îndrăgosti de Altcineva” sau nu cred în asta. Există un argument pozitiv pentru a fi fidel alegerii tale, dar nu există unul pentru a renunţa la o altă relaţie posibilă, există doar argumente colaterale, care decurg din prima ta decizie.
E ca şi cum iei trenul spre munte şi apoi cobori la Buşteni pentru a merge la Mălăieşti. Cobori, începi să mergi, iar după o jumătate de oră vezi pe stânga Valea Albă. Oare nu e mai bună Valea Albă? La asta mă refer: ”nimeni nu va putea spune că Valea Albă nu e bună, sau nu e mai bună”. Dar, odată ce a început un proces, un segment de viaţă, cum e să mergi la Mălăieşti, sau să ai o relaţie, drumul spre Valea Albă nu e bun.
E o diferenţă deci între “e rău”, ceea ce enervează pe mulţi, şi “nu e bun”. Nimic nu e rău în sine, iată de ce în teologia medievală găsim afirmaţia că răul în sine nu există, e doar o absenţă a binelui. Poate că ceea ce ne enervează cel mai mult în regulile morale e faptul că ni se spune “e rău” atunci când vedem prea bine că tipa respectivă e foarte simpatică şi că ar fi foarte plăcut să mergem împreună la o plimbare – deci, ce e rău? Ai impresia că ţi se insultă puţin bunul simţ.
De fapt singurul lucru care ni se poate spune fără grijă e că “nu e bine”. Se poate un răspuns şi mai nuanţat: Sf. Pavel are un citat foarte interesant, “toate vă sunt permise dar nu toate va sunt de folos”. În sensul că odată ce am ales ceva, nu toate îmi sunt de folos.
Astea ar fi o introducere în problemă. Marea problemă e: sigur, pot să merg şi în Valea Albă. Dar apoi, după o oră, o să îmi vină ideea să merg prin Circuri, şi apoi să ajung în Valea Coştilei. Problema în toate astea nu ţine de morală: problema e că vine seara. Adică.. viaţa e scurtă. Trebuie să ajung pe platou, sau să ajung sus ca să văd soarele şi munţii din jur.
Altfel spus orice relaţie e frumoasă, orice tipă sau orice tip sunt frumoși dar, deşi din păcate asta o știu doar cei are merg mult timp pe acelasi drum – sunt lucruri pe care le descoperi în relaţie doar după un timp destul de lung pe același drum.
În primele luni sau ani, evoluezi ca în nişte cercuri mari. Mai întăi e cercul pasiunii, apoi vine cercul acceptării şi negocierii, apoi vine cercul prieteniei şi al imaginaţiei pentru celălalt. Dar după câteva asemenea cercuri evoluţia devine o spirală. Nu mai poţi compara cu trecutul, stii doar că urci în spirală, lună după lună, spre un platou la care nu ajung decât cuplurile care s-au cizelat, uneori cu mare greu, ani de zile sau luni de zile. Un lucru care nu poate fi experimentat dacă schimbi mereu relaţiile.
Spirala e o imagine pe care o găsim altfel în povestea Micului Prinţ: floarea lui e specială pentru că el a avut grijă de ea. Apoi el vede că mai sunt mii de flori la fel ca floarea lui. Dar tocmai, dacă reuşeşti să treci de suprafaţă şi de faptul că o femeie e frumoasă de exemplu, ajungi undeva mai sus pe drum de unde vezi că sunt frumoase femeile de care ai avut tu grijă. Apoi, cele de care ai avut grijă atât de mult timp încât ţi-au întors grija înapoi. Apoi, mai mergi şi îti dai seama că nu eşti în filmul My Fair Lady să construieşti femei-trofeu şi că femeia ta are ceva care nu ţi se datorează ţie, şi că de fapt ea a fost cea care a avut grijă de tine, de la început, dar nu ţi-ai dat seama de asta. Şi tot aşa – iată doar un început de spirală care apare doar în relaţie cu floarea ta, cea de care tu ai avut grijă mult timp, sau ani de zile. Până la sentimentul că prima privire spre femeia ta frumoasă conţinea în faşă decizia de acum, de a-i fi fidel, şi că tocmai acum când lucrurile nu sunt clare a venit vremea ca acea decizie să iasă la suprafaţă, clară şi puternică.
Aşa că situaţia ar fi aşa: trebuie să fii fidel – dar de fapt nu celuilalt, cum spune morala clasică, ci ţie însuţi. Relaţia ta e ca un fel de copil pe care l-ai crescut, de la un moment dat încolo sigur că contează respectul pentru celalat, dar… şi pentru tine.
Sigur că pare o poveste ciudată: ea pare să spună că orice vale e bună, totul e să ajungi pe platou – deci nu prea contează pe cine alegi. Sunt sigur că nu e chiar aşa, şi contează pe cine alegi şi dealtfel nimeni nu alege fără să se gândească, dar totuşi contează aici ceea ce se spune în alt domeniu, “Nu contează în ce crezi, contează să crezi”. Adică, odată ce ai început o relaţie pe care o vrei de durată, nu contează pe cine iubeşti (adică mai e altcineva pe planeta asta mai frumos sau mai drăguţ) contează să iubeşti – unele lucruri nu apar decât dacă mergi până la capăt – al relaţiei în cazul nostru.
Până la urmă dacă oferi cuiva dragoste, îi oferi timp. Îi oferi din viaţa ta. Unul din fraţii mei era filosof când era mic, şi spunea el la un moment dat din înţelepciunea lui de vreo patru ani că “timpul înseamnă viaţă”. Ai oferit timp cuiva, ei bine sunt mari şanse să fie o alegere foarte deşteaptă faptul că nu o iei de la zero cu Altcineva.
Iar lui Altcineva, la fel ca unui urs, îi urezi ceea ce se urează pe munte când întâlneşti pe cineva: “Drum bun şi vreme frumoasă!” … dar fără să te opreşti din urcuş.

Notă. Cele de mai sus sunt valabile în contextul întrebării primite (am o relaţie de durată la care țin, căsătorie de exemplu, cum să mă imunizez faţă de o posibilă îndrăgostire de altcineva?); în cazul în care ai o relaţie nesigură neclară sau de toată jena, să te îndrăgosteşti de altcineva e probabil şansa vieţii tale, şi nu o chestiune morală.

Un comentariu

  1. Salut!

    Foarte interesant articolul. Felicitări din tot sufletul!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *