(Alternaşterea, Gabriel Osmonde, trad. de Diana Crupenschi, Editura Univers, 2014)
Înainte să scriu, îmi place să gust un moment cu mine însămi, dincolo de cuvintele şi ideile pe care le voi depăna apoi. O stare de libertate chiar şi faţă de acele cuvinte şi idei pe care, odată spuse, le voi conjura sub posesivul „al meu”, „ale mele”. În acel moment de preludiu, las să se manifeste – în doze reduse – până şi angoasa în faţa foii albe, teama că poate nu am nimic de zis, chiar şi pe aceea o accept atunci. E doar parte a textului. Înainte să mă apuc acum să scriu, îmi plimbam această vagă somnolenţă pe străzile unui cartier din Brăila mea natală, impregnate de întuneric, când primele felinare se aprind. Când pe pământ nu mai sunt decât aceste felinare, tu şi celălalt rămași să le parcurgeți şi, rând pe rând, să le stingeți. (Şi nici măcar nu știu dacă acest gând e al meu sau al altcuiva – e simultan.)
Cred că, în perioadele noastre inevitabile de dubii şi nihilism în faţa culturii (ce reprezintă ea? ce sens are? de ce să scriu?), tocmai astfel de stări sunt cele care ne-o desenează iarăși, plasmatic, dinainte simțurilor. O decojesc din academism şi, în mod excepțional, o piaptănă de mătreața teribilismelor. În Alternaşterea lui Gabriel Osmonde (pseudonimul lui Makine), filosoful Godb numește astfel de stări „momente perliere”. Întregul roman e un quest pentru aceste momente scăpate din timp, dezise de la istorie. Dar, ce zic eu, e o veritabilă vânătoare – căci atâta cruzime se degajă în lume şi, ce-i mai rău, în noi înșine, pentru a bloca această alter-naștere a noastră! Cum să-mi permit visarea când posesivul „al meu-ale mele” mă trage în fiece clipă la răspundere? Cum să mă las în voia acestei vigilente somnolenţe când orgoliul mă îmbie să-mi chiuretez intimitatea? Vanitate şi crampe – adesea, sunt acestea cele care distrug impulsul către „momentele perliere” în care totul stă sub semnul aromei unui foc din frunze arse.
În osmoza lumii lui Osmonde, există o fundație care luptă pentru această stare transfigurată a omului. Pentru înțelegerea fiecărui om de către el însuși dincolo de coregrafia socială. Membrii fundației propun o revoluție nu de catifea, ci din substanța din care ne sunt alcătuite visele. De aceea, ei încearcă să inducă şi să capteze aceste momente ale noastre de conversații fără cuvinte. Pot ele să fie calculate, contorizate, determinate științific? Desigur, societatea vrea cifre de afaceri şi în privința lor. (Şi, cu toată stima pe care o am pentru Osmonde-Makine, trebuie să mărturisesc că unele excursuri despre societate şi sex din roman trimit la o tristă vecinătate cu romanele lui Houellebecq… Bine, aici ar fi un Houellebecq cu anumite eleganţe stilistice…) Totuși, dincolo de orice fel de minusuri, vânătoarea „momentelor perliere” devine inițiere trecută prin cicatricile angoasei şi ale senzației de inutilitate, de lume searbăda (senzație care ne mărunțește mai mult decât orice). „Alternaşterea” e geamăna inițierii din Lupul de stepă al lui Hesse – în final rămâne doar omul cu stările lui de graţie – şi numărul de trapez dintre ele şi istorie.
Când adăstam în acea meditație, impulsul ei prelung şi oval ne dezvăluie o libertate responsabilă – amânăm cuvântul consemnat pentru a ajunge mai adânc într-un cuvânt mereu viitor. Abia pe acela îl scriem, îl dorim. Sau, precum naratorul din O singurătate prea zgomotoasă a lui Hrabal, nu citim un roman întreg, ci doar extragem din el niște fraze pe care apoi le savurăm în penumbra noastră – cum spunea el? – ca pe un pahar de whiskey, în tăcere. Le depănăm preajma.
Dar preajma celuilalt? Nu e asta „alternaşterea” lui Osmonde?
Acum câteva zile, am auzit într-o alimentară un dialog straniu: vânzătoarea îl întreba pe un bătrân (șaptezeci, optzeci de ani?) – „Probabil că dormeați azi-noapte la zece?”. El a răspuns: „Azi noapte la zece eram în brațele lui Morpheu”. Dintr-odată mi-am mutat privirea pe el. Un bătrânel firav care, într-o alimentară oarecare, a spus cât se poate de simplu: „în brațele lui Morpheu”. Nu din dorința de-a epata (în fond, pe cine?, ce-o fi înțeles vânzătoarea din această bizară expresie, mă gândeam amuzată). Ci calm, firesc, şi totuși cât se poate de mândru iscând o întreagă lume intimă, trecută şi prezentă, o febrilă lume a mitului. Şi a bătrânului ca bărbat, ca om. El, ca un crai de Curtea-Veche, aruncase acea expresie – inutilă şi improprie locului în care era – şi, în mine, crease complicitatea. „Alternaşterea”.
Dreptul la graţie. Şi oare de ce acest drept la graţie nu figurează printre Drepturile omului?…
