Legenda soldatului japonez

« Soldatul japonez care s-a ascuns timp de trei decenii în jungla filipineză, crezând că al Doilea Război Mondial nu s-a încheiat, a murit la Tokyo, la vârsta de 91 de ani. Instruit ca ofiţer de informaţii şi în tactici de luptă de guerrillă, Hiro Onoda primise misiunea de a distruge pista aeriană pe care trebuiau să aterizeze avioanele militare americane. Ordinul de la superiori era să nu se predea sau sinucide pentru nici un motiv din lume şi, orice ar fi, să continue lupta. Soldatul a respectat ordinul şi a rămas ascuns în junglă, atacând din când în când patrule de poliţie şi soldaţi filipinezi, mult timp după terminarea războiului. Camarazii şi autorităţile locale au vrut să-l oprească aruncând din avion peste junglă, în mai multe rânduri, afişe pe care scria că războiul s-a sfârşit, însă japonezul, care nu putea concepe înfrângerea armatei imperiale, a crezut că este vorba despre propaganda aliaţilor. Acesta a continuat să lupte timp de 29 de ani, omorând cel puţin 30 de poliţişti şi soldaţi filipinezi. În cele din urmă atacurile lui Onoda s-au oprit după ce filipinezii şi japonezii l-au găsit şi l-au adus în junglă pe comandandul său din timpul războiului care i-a ordonat soldatului să depună armele. Se întâmpla în 1974. Un an mai târziu, Hiro Onoda a emigrat în Brazilia unde şi-a construit o fermă. În 1984 acesta a organizat, în Japonia, o şcoală care i-a purtat numele şi care viza educaţia ecologică” (România liberă, 17 ianuarie 2014).

Cititor fanatic al lui Robinson Crusoe încă de la vîrsta de şapte ani, Hiro Onoda a înţeles foarte bine că războiul se încheiase. Nu era nici greu de cap, nici mai fanatic decît alţi japonezi care au acceptat imediat înfrîngerea. Imaginaţia lui era însă mult mai puternică, iar talentele lui de histrion nu erau deloc de ignorat. Aşa că, de îndată ce a înţeles că poate să devină un nou Robinson, a pus în scenă fascinantul spectacol al unui soldat japonez care nici nu moare, dar nici nu se predă, luptînd ca un robot imperturbabil în numele Împăratului. Mult mai inteligent decît camarazii săi de arme, nu a avut nici o dificultate în a-i face să accepte versiunea lui asupra faptelor. Yuichi Akatsu, Shochi Shimada şi Kinshichi Kozuka l-au urmat la început fără crîcnire. Însă, obosit de prea mult eroism, Akatsu a început să-l bănuiască de nesinceritate după cîţiva ani de luptă în junglă şi a reuşit să se predea trupelor filipineze în 1950. În schimb, Shimada şi Kozuka nu au pus niciodată la îndoială adevărul spuselor lui şi au murit fără regrete cu numele Împăratului pe buze, intrînd fără să ştie în legendă. Primul a fost ucis în 1954, celălalt – în 1972. Rămas singur, lipsit de publicul în faţa căruia îşi desfăşurase reprezentaţiile de histrion, şi conştient că mai are de aşteptat pînă să ajungă la publicul mult mai larg care urma să-i afle povestea, Hiro Onoda a început să se plictisească, înţelegînd încetul cu încetul că viaţa lui Robinson nu fusese atît de fascinantă pe cît şi-o închipuise. Cu toate acestea, nu putea să renunţe, să distrugă legenda pe care o construise cu încăpăţînare timp de 27 de ani. A început să-şi spună poveşti sie însuşi, să-şi imagineze recepţii fastuoase la curtea imperială, să plăsmuiască întîlniri cu scriitorii lui preferaţi, cărora le ţinea conferinţe de ore întregi despre diferenţa dintre bine şi rău, urmate de o extrem de detaliată prezentare a junglei. Prins tot mai mult în lumea lui lăuntrică, Hiro Onoda şi-ar fi pierdut probabil minţile, sfîrşind ca un lunatic sfîşiat de fiarele sălbatice, fără mormînt, fără urme, fără legendă. Însă povestea lui s-a intersectat în mod neaşteptat cu o altă poveste, povestea aventurierului Norio Suzuki,  cel pornit, potrivit propriilor mărturisiri, să-i caute pe „Locotenentul Onoda, un panda şi îngrozitorul Om al Zăpezii”. Cititor fanatic al lui Cervantes, Suzuki îşi imagina că e un nou Don Quijote şi nu avea nici o îndoială că va reuşi să-şi îndeplinească obiectivele. După doar patru zile de căutări pe insula Lubang, Suzuki l-a găsit pe Onoda, reuşind acolo unde eşuaseră toţi ceilalţi care nu îl citiseră pe Cervantes. Avea să găsească mai tîrziu şi un urs panda şi l-ar fi găsit cu siguranţă şi pe Yeti dacă nu ar fi murit în 1986 într-o avalanşă care l-a surprins în Munţii Himalaya. Sosirea lui Suzuki l-a ajutat pe Onoda să se salveze de nebunie. Faptul că avea cui să-i povestească despre versiunea sa asupra rămînerii în junglă i-a permis să-şi reia reprezentaţiile întrerupte o dată cu moartea lui Kinshichi Kozuka. Imaginaţia lui debordantă i-a oferit cele mai convingătoare istorioare pentru a-l fascina definitiv pe Suzuki, care a decis că trebuie să-l salveze, întorcîndu-se în Japonia şi aducîndu-l cu sine pe Insula Lubang pe fostul superior al lui Onoda. După ce Yoshimi Taniguchi a rostit cuvintele imaginate deja cu zeci de ani în urmă de tînărul locotenentul Onoda, el s-a predat în mod solemn, desăvîrşindu-şi astfel intrarea în legendă. Ştia că atîta vreme cît va mai rămîne măcar un singur japonez pe pămînt, numele său nu va mai fi uitat, fiind preţuit chiar mai mult decît numele celor 47 de ronini sau decît numele celor mai veneraţi dintre împăraţi.

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *