Cred că nu contează în câte țări am fost și câte am văzut. Mai ales că acum aproape toată lumea umple paginile de socializare cu poze din vacanțe, ca și alții să fie martori ai minunățiilor văzute de ei. Dar câți văd, oare, cu adevărat ceva? Probabil că nu foarte mulți. Vă spuneam în articolul anterior de emoție, de lipsa graiului, de neputința de a explica… Poți să vezi zeci de țări, dar să nu te schimbe asta, să fii la fel ca și cum te-ai fi trezit după o zi obișnuită. Știi că a mai trecut o zi și atât. Nimic mai mult.
Contează cum ești ca om. Mai ales atunci când apari în fața celorlalți. Să nu te afli la extremități: ori te prefaci că ești perfect, că totul merge bine, zâmbești forțat, arăți bunăstare și dăruință, ori te plângi tuturor de necazurile tale, devii un vampir energetic, le sorbi energia celor de lângă tine, dar nu ai de gând să-i asculți și pe ei, să le asculți sfaturile, să empatizezi cu ei, ești într-un monolog continuu, doar te plângi, te plângi, te plângi.
Uite, cu această chestie am eu o problemă. Cu hipoacuzia subiectului post-modern. Are Milan Kundera un scurt text despre asta într-un roman al său, unde spune, cred, că suntem hipocaustici, nu ne mai ascultă nimeni, dar toți scriem, acum toată lumea scrie, toată lumea are ceva de spus, astfel încât o să ne trezim într-o zi că toată lumea țipă că este scriitoare. Și mai vorbea, legat de a nu asculta pe celălalt, de lipsa de înțelegere, de abuzul urechii celuilalt. Abuzezi de urechea lui, ții un monolog continuu, iar el așteaptă să termini ca să înceapă el. Apoi tu aștepți să termine el, să continui de unde ai rămas. Hai, recunoaște, n-ai procedat niciodată așa? Poate că te afli printre cei puțini care ascultă cu interes. Felicitări! Restul, ar trebui să înțelegeți că aproape nimeni nu vrea să vă asculte povestea, dacă o face, totuși, dați-i ocazia să vorbească și el și faceți comentarii pertinente, nu într-o doară. Așa comunicăm, așa empatizăm, simțim, ne consolăm, ne eliberăm, dar și oferim eliberare.
S-ar putea să vă simțiți jigniți de ce spun, s-ar putea să mă și înjurați. Ori din cauza asta, ori din cauza altor critici pe care le-am adus. Mi-a plăcut să critic, încă de când eram un copil. Și o vreme am crezut că fac bine, că sunt îndreptățită să critic oamenii, hainele lor, ticurile, modul de a-și face meseria, filmele sau florile din glastră. Ei bine, m-am înșelat amarnic. Nu e atitudinea cea mai corectă. Mi-am dat seama mult mai târziu. Da, critic acum doar cărți, filme sau alte lucruri pe care le pot critica după ce mi-am petrecut ceva timp citind o mulțime de cărți, văzând nenumărate filme etc. Ajungi la o altfel de înțelegere, știți doar. Cei care activați în IT, spre exemplu, cu cât înaintați în meserie, cu cât tehnologia se schimbă, știți ce e bun și ce nu, ce este inovator și ce nu. Cei din domeniul medical, știți ce aduce nou și ce nu. (Deși, fie vorba între noi, puțini dintre voi ne spuneți adevărul, aveți înțelegeri cu diferiți furnizori și pe alea ni le recomandați, fie că sunt bune sau rele, sau mai scumpe, dar au aceeași substanță ca altele mai ieftine. Da, știu ce spune legea. Și ce? Nu trișează oamenii zi de zi? Cine-i oprește?).
Acum – v-am zis că trec de la o idee la alta – nu am terminat-o pe cea legată de neascultarea celuilalt. Sunați acasă sau vreo cunoștință, un amic etc. și începeți să-i povestiți ce mai faceți, cum a fost la serviciu, ce ați văzut interesant prin mall etc. să vedeți, vă ascultă cu interes sau nu. Cineva, la un moment dat, nu mai știu ce autor sau poate că era film, a strecurat în conversație faptul că este bolnav de cancer sau așa ceva. Interlocutorul nu a observat sau a trecut mai departe. Testați acest lucru oriunde, veți vedea ce se întâmplă. Așa veți învăța și voi să ascultați. Iar când vă aflați în impas (intervine liniștea aia penibilă), vedeți despre ce-i place celuilalt să vorbească. Spre ce se îndreaptă, mergeți în direcția aia. Sunt mai multe teme: proprii copii, sănătatea (cât poți să vorbești despre ea), sportul sau religia. Sunt doar puncte de plecare.
E timpul să revin la critică. Oarecum am mințit. Critic și acum oamenii, nu mă pot abține. Îmi vine să-mi smulg părul din cap de ciudă, dar nu am ce face, e ceva înrădăcinat în natura mea, dar acest ceva poate fi controlat. Pot respira rar, mă calmez și încerc să trec de prima impresie, să caut în spate motivele care l-au determinat pe acel om ori să se îmbrace prost, ori să vorbească țărănește, ori să mă adoarmă la o prezentare, ori să fie un profesor mediocru, ori să înjure sau să devină violent. Toți au o poveste în spate. Ca și mine, de altfel.
La întrebarea: cum mă port cu nesimțiții? Nu nesimțiții de zi cu zi, care sunt pseudo-nesimțiți, le zicem noi așa fiindcă ne-au făcut ceva, ci cei care nu au maniere deloc, nu au bun-simț, nu au respect. Și când le lipsesc lucrurile astea, vai și amar de ei. Și de noi. Dar cred că mai puțin de ei fiindcă nu-și dau seama. Pe când noi le cădem victime. Și dacă nu suntem Dalai Lama, cam greu să răzbați, să respiri calm și să găsești o replică. Dar ce replică? Ei, vedeți, e greu. Cu cât înaintezi în ”discuția” cu ei, cu atât cazi mai tare. Cu atât te întorci spre partea animală a ta. Dar ce vorbesc de animale, animalele sunt superbe, animalele, fie că sunt rechini, varani, leneși sau scumpii pui de pisică ori câine, ele au un rost acolo, el spun ceva în lumea asta, fac parte din lanțul trofic și dacă una ar dispărea, ar fi o mare pierdere pentru lume.
Am scos de aici diferența enormă dintre om și animal. Omului i-a fost dată rațiunea, cu ajutorul ei să poată alege binele, evident, că doar pentru binele suprem luptăm, dar el alege să nu aleagă, el nu alege nimic din calități, construindu-și în schimb o lume a lui unde totul este posibil: să vorbești vulgar, să nu respecți pe cei cu autoritate, pe cei bătrâni, să trăiești în mizerie, să sfidezi părinții și apropiații, să nu ai limite când vine vorba de conviețuirea împreună și multe altele.
