Vioara aceasta e ceva real, cît se poate de real. La fel, reală – cît se poate de reală – e mîna care o mînuieşte. Ambele sînt reale – există în sectorul 1 al Bucureştiului şi pot depune mărturie pentru asta, cu mîna pe Biblie.
Nu ştiu a cui e acea mînă. Nu mîna de pe Biblie – ar fi, dacă aş depune mărtuie, desigur, a mea -, ci mînă care mînuieşte arcuşul de vioară. Bărbat, femeie, tînără, tînar sau în cineva în floarea vîrstei. Poate fi oricine. De fapt, nici nu e relevant. E, în fond, cu totul irelevant. Cel mai important e că există. Că există, deopotrivă: acea vioară, mînă care cîntă la ea şi omul – bărbat, femeie? – care cîntă la vioară.
Povestea este, pe scurt, aceasta: la început, în cartierul pe care încercam să îl descopăr, a sunat ca o bizazerie, ca un semnal ciudat, ca un fel de sunet accidental, rătăcit, stingher. Chiar aşa, stingher. Aşa mi s-a părut în cîteva dimineţi în care maşini mai mult sau mai puţin grele şi mulţimi mari de oameni scot, fiecare pe limba lui, alte sunete. Cu mult diferite, radical diferite. Apoi am întors capul, cu mai multă atenţie. Şi am observat că insistă, că omul care mînuieşte arcuşul insistă, că sunetul acela persistă – nu doar dimineaţa, ci şi către seară. Am mai obsevat – poate că, de fapt, de la început asta… – că sunetul e foarte frumos. Curat, atent, frumos. Apoi, m-am obişnuit cu acest sunet – atipic în logica stradală, societală, în geografia locului, şamd. Uneori, cînd am trecut pe acolo – prin forţa împrejurărilor, trec destul de des – şi nu au auzit sunetul de vioară, m-am întrebat de ce nu se aude. Uneori, da, m-am îngrijorat – oare de ce nu se aude, ce s-a întîmplat? Dar a revenit şi iarăşi a revenit; pesemne că eu nu treceam pe acolo cînd se cuvenea. De multe ori, am observat un amanunt pe care nu îl pot controla: cînd ajung în zona proximă în care se află acea vioară, mîna care cîntă la ea, omul care mînuieşte arcuşul, mintea mea se pregăteşte în special pentru această întîlnire. De la oarecare distanţă deja, e ca şi cum ar începe să cureţe „terenul” atenţiei de sunete diferite, de sunete parazite, să rămînă cît mai mult spaţiu, loc – nu ştiu cum să zic mai adecvat – pentru ceea ce ar putea fi, pentru acea întîlnire. În aceste ultime două săptămîni, am trecut prin zonă de trei ori – de fiecare dată, vioara era acolo, mîna care mînuia arcuşul era acolo. Am fost linişitit; normal că am zîmbit în sinea mea. Totul a fost cum trebuie să fie, totul este cum trebuie să fie.
Sunetul acesta de vioară, cînd îl aud dimineaţa, rupe des dinţii agresivi ai multor claxoane sau acompaniază, insistent şi cu personalitate netulburată, urmele zgomotoase pe care le lasă în urmă un tramvai care merge nervos pe şinele lui.
Am încercat de mai multe ori să îmi imaginez – nu să ghicesc, doar să îmi imaginez (ceea ce, semnificativ, altceva) – cine ar putea fi acolo. Recunosc: cel mai des m-am gîndit că mi-aş dori să fie cineva destul de tînăr şi de încăpăţînat. Uneori, da, m-am gîndit şi la asta, mi-a trecut prin minte că ar putea fi cineva mai în vîrstă – cineva care, în fiecare zi, decide să dea deoparte zgura vieţii, cineva care închide rutinei uşa drept în faţă, care se aşează într-un scaun şi decide să pune în jurul lui numai muzică, din ce în ce mai multă muzică, cu rutină şi imaginaţie, mai ales imaginaţie. Aş vrea să fie cineva tînăr acolo – cu privire limpede către viitor, cu multă tărie sufletească şi cu o imensă speranţă la purtător, care exersează, exersează şi iar exersează -, ar putea să fie altcineva; cel mai important e că, deja, acolo e cineva. Că acolo e cineva care cîntă. Că acolo e un om care cîntă, aproape în fiecare zi, la vioară.
Nu vreau să spun exact unde anume există, pentru că nu ştiu cine se află cu adevărat în spatele acelei viori, pentru că nu vreau să tulbur în nici un fel ceea ce, cu totul minunat, se întîmplă acolo; pentru, în fond, că nu am nici un drept să fac asta. Ele însă – vioara, mîna care cîntă la ea – există. Şi omul există. Vag, dar real: într-un perimetru care se poate decupa de la Piaţa Drumul Taberei pînă la Case Presei –şi mai precis, undeva pe linia tramvaiului 41 – această vioară şi omul care exersează ore în şir în fiecare zi, care cîntă la vioară în fiecare zi există. Jur că există. Şi e extraordinar că există!
